La Avenor am serbat Ziua Internațională a Profesorului la școală, așa cum știm cel mai bine – prin învățare. Ne-am bucurat de prezența în campus a domnului prof. dr. Mircea Miclea care ne-a ajutat pe toți cei prezenți la conferința ”Ce merită învățat?”, să înțelegem mai bine cum, împreună – școală și părinți,  îi putem ajuta pe copii să se pregătească pentru un viitor în schimbare rapidă, incert și pe care doar ni-l putem imagina.

Cea mai bună dovadă a modului extraordinar în care prof. Miclea a povestit despre ”Ce merită învățat?”astfel încât să fie relevant și în lumea de mâine este mărturia pe care Liana Alexandru, jurnalist, autoare de cărți pentru copii și părinte în cadrul comunității noastre a oferit-o:

Când vorbim cu foarte multă preocupare despre #educație, despre cum ar trebui să fie profesorii azi adaptați la realitatea tot mai dinamică a lumii, astfel încât copiii să poată fi bine orientați și să reușească în viață, uităm adesea cât de important rămâne părintele în ce se întâmplă pentru un copil în etapele lui de școală.

A fost o satisfacție să-l aud aseară pe profesorul Mircea Miclea vorbind la conferința Avenor College de #ZiuaEducației și despre rolul fundamental al părintelui nu doar în cei șapte, ci în toți anii copilului de acasă pentru ca școala să reușească. În formarea unei discipline care să-l facă apt să se autodisciplineze, să parcurgă coerent un sistem de educație și să facă față provocărilor unei realități tot mai volatile.

Cum îi învățăm noi, părinții, pe copii regulile, cum le creștem răbdarea, cum le mai cultivăm ambiția într-o realitate în care telefonul mobil e generator de plăcere instantă, de adicție și de pseudo-cunoaștere? Mircea Miclea spune că un copil, capabil să vorbească bine fără să cunoască gramatică pentru că mintea funcționează extrăgând regularități, învață din ceea ce vede, în primul rând din felul în care se poartă acasă părinții cu el. Și dacă el gândește ‘hedonist’, cu alte cuvinte e tentat în mod natural să facă doar ceea ce-i place, părintele trebuie să se gândească mereu la ceea ce-i folosește copilului cu adevărat.

Până când copilul ajunge să se autodisciplineze și să aleagă singur, rolul părintelui e să-l facă să respecte reguli. Iar pentru ca să reușească, regulile trebuie să fie simple, repetate și să aibă drept combustie emoțiile, chiar dacă ele înseamnă rușine, vinovăție sau nevoia de a fi parte dintr-un grup: ‘Îmi fac tema pentru că nu vreau să se supere tata’ sau ‘pentru că așa fac și ceilalți colegi de clasă’. Odată ce regula e asumată, iar copilul se indentifică cu ea, regula poate fi integrată într-un sistem împreună cu alte reguli, devenind comportament: ‘Îmi fac temele pentru că așa vreau ori așa sunt eu’. Cel mai mult mi-a plăcut aici ideea că regula nu e un scop în sine, ci un fel de a face față fluctuațiilor afective.

Respectarea unor reguli limpezi e baza pentru a putea cultiva copiilor în epoca gadgeturilor și răbdarea. Frumusețea argumentației lui Miclea a fost punerea în oglindă a cultivării răbdării chiar cu formarea adicției. A dat exemplul jocului de păcănele unde, e adevărat, se câștigă, dar la intervale pe care omul le socotește ca fiind predictibile și care devin, cu timpul, tot mai impredictibile. Amânarea recompensei e o formă de a crește răbdarea, iar părintele își va îndeplini promisiunea fără să stabilească termene. Aici m-am amuzat teribil pentru că zilele trecute tocmai rezolvam o urgență, după ce făcusem la cuptor o prăjitură și o lăsasem la răcit, când copilul a venit să mă-ntrebe dacă pot să-i tai o bucățică. I-am spus că am nevoie de zece minute fiindcă mă concentrez maxim pe rezolvarea unei probleme. ‘Foarte bine, mi-a zis, din clipa asta mă uit la ceas, în fix, dar fix zece minute vin să-mi tai prăjitura.’ Și mi-a închis ușa.

Ambiția, foarte necesară copilului pentru orice progres, trebuie, totuși, canalizată înspre lucrurile care contează. Mircea Miclea spune că lipsa de chef (o constantă dacă e să fim sinceri a oricărui început de activitate folositoare), se rezolvă punând deasupra felului în care ne simțim scopul. Scopul, spune el, e mai important decât starea. ‘Dar de ce trebuie să fac asta?’ e întrebat adesea părintele, începând chiar cu trezitul de dimineață. ‘Ei, uite de-asta!’ a răspuns foarte sincer profesorul Miclea, făcând o sală întreagă de părinți și profesori să izbucnească în râs.

În ultimul paragraf la notițele mele din conferința de la Avenor a lui Mircea Miclea am scris așa: ‘E mai bine pentru copii să fie adaptați la lumea haină și să nu ne iubească, decât să ne iubească și să fie niște inadaptați.’ Aici am un amendament. Cred, mai degrabă, că toți cei care avem acum ocazia să auzim de la copiii noștri că suntem cei mai nesuferiți părinți din lume vom fi peste ani și cei mai iubiți.

Articolul poate fi citit integral în Republica.