Față în față cu adolescența – ghid practic pentru părinți

Cum abordăm adolescentul și adolescența? Care sunt principale frici pe care le avem? Cum depășim conflictele?

Oana Cuesdeanu, psiholog și supervizor în psihologie clinică, psihoterapeut și trainer în psihoterapie pozitivă dar și mama a doi copii, unul aflat în pragul adolescenței, oferă mai jos o serie de răspunsuri care ne pot schimba perspectiva asupra acestei perioade provocatoare.

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră – psihologul și mama Oana Cuesdeanu și despre decizia de a sprijini comunitatea Avenor prin organizarea atelierelor pe tema adolescenței dedicate părinților.

Oana Cueșdeanu: Sunt o mamă la pas cu adolescența pentru că deja cochetez cu ritmul ei prin comportamentul adoptat de fiica mea cea mare. ”Acasă” s-a transformat într-un dinamic punct de întâlnire al prietenilor pe care îi are, așa că pot gusta această etapă din perspective diferite, prin mai multe voci. ”Mama, a zis o prietenă despre tine că…” a devenit un bun exercițiu de a mă privi mai des în oglindă și de a avea o atenție mai mare asupra atitudinii pe care o am în confortul rutinei zilnice de acasă. E un deliciu să le văd lipite de bucătărie, acolo unde în timp ce mai gătesc povestim diverse. În același cadru întâlnim și gelozia simpatică a surorii mai mici, care mai intervine temperând dinamica.

Ca terapeut am avut și am ocazia să întâlnesc adolescenți curajoși să se exprime. Momentan, alături de mai mulți antrenori din țară desfășurăm un proiect la nivel național adresat tinerelor sportive. Așa avem oportunitatea să înțelegem mult mai bine dinamica vârstei, așa cum se manifestă ea în mai multe colțuri ale țării.

Este o provocare să găsești un limbaj comun, cuvinte cheie și concepte la care să adere și pe care să le integreze în gândirea lor atât tinerii cât și părinții.

Avenor are o abordare unică. Ne-a ajutat să ne simțim ”acasă” și spun asta pentru că acum un an și jumătate ne-am desprins de Ardeal din dorința de a ne vedea copiii zâmbind când ies de la școală. Așa ne-am stabilit în București. Am visat mereu să găsesc suport în echipa educațională, să pot avea un dialog cu profesorii pe care îi respect pentru creativitatea și bogăția minții lor, pentru că au înțeles abordarea minții prin suflet și pentru că efectiv se întrec în a găsi proiecte zilnice în care să implice tinerii. Atelierele le văd ca pe un schimb de experiență prin care mă îmbogățesc mental și în plus îmi acordă oportunitatea de a relaționa cu oameni pasionați și dornici să spargă limite.

Care sunt principalele frici ale părinților aflați față în față cu adolescența? Dar ale adolescenților?

O.C: În fața adolescenței părinții devin anxioși. O privesc neputincioși uneori. Și asta pentru că uită să se detașeze de controlul și de limitările inconștiente pe care le au inserate de generația care le-a oferit educație.

”Punem accent pe educație” îmi spun părinții des.

”Adică pe performanță?” îi întreb.

Adolescența este o perioadă de tranziție spre etapa de adult. Nu ne ajunge doar să fim performanți. E important să dobândim autonomie, să fim flexibili din punct de vedere emoțional, chiar empatici, să avem în bagajul nostru informații despre: cine sunt, cum gândesc, cum mă exprim și cum mă cert, dar mai ales cum gestionez relațiile cu cei din jurul meu.

Competența cognitivă îmbinată cu cea emoțională, cu o încredere și o stimă de sine stabile vor fi pașaport spre autenticitate. Mă gândesc că asta ne dorim de fapt – tineri autentici care să creadă în vocea lor.

Adolescenții cred că nu își pot mulțumi părinții. Asta este teama lor cea mai mare – că îi dezamăgesc prin performanța lor inconstantă și că nimic din ceea ce fac nu este bine sau suficient. Știința ne spune că în situații de stres hormonul THP are un efect invers la adolescenți, adică anxietatea va crește în loc să fie moderată. Odată ce îi ținem sub presiunea performanței, ei vor dezvolta elemente anxioase, uneori cu apariția de atacuri de panică și chiar cu elemente de depresie.

Cum putem depăși – ca părinți – conflictele pe care le aduce cu sine această perioadă controversată?

O.C: Adolescența este o etapă atât de vie! Dacă înțelegem câteva reguli simple ale creierului adolescentin, această etapă va fi mai ușor de abordat. E ca atunci când plecăm la drum și rămânem atenți la regulile de circulație, fără să ne lăsăm distrași de altceva.

”O tornadă nu va distruge în mod intenționat o casă”. Este un citat adunat din pagini de carte care ne atenționează că poate deveni distructiv să luăm personal fiecare conflict în care suntem invitați.

”Cum vă certați acasă?” întreb părinții. ”Trebuie să ne certăm?!” mi se răspunde? Văd conflictul ca pe cea mai frumoasă dovadă de încredere. Nu îl putem ignora. Este important să le arătăm cum se procedează, cum intri și cum te detașezi de un conflict, ce limbaj poți utiliza, care sunt consecințele emiterii de judecați și ce înseamnă să gestionezi emoții puternice.

Prin conflict tânărul se descarcă verbalizând tot ce acumulează în timp. Este un fenomen de reglaj intern fără de care nu văd cum putem rămâne în echilibru. Când plouă, uneori ne udăm până la piele. Așa ”depășim” conflictele, scufundându-ne profund în ele.

Părintele de adolescent – model sau detectiv? Care este scenariul optim pe care un părinte ar trebui să îl adopte?

O.C: Detectivul scanează fiecare indiciu și greșeală ca să poată aduce în lumină ”vinovatul”. Dacă ne așezăm în postura detectivului devenim rapid ”persecutori”. Varianta optimă este de a fi și de a rămâne model. Mai ales că inserția comportamentelor se realizează prin fenomenul de imitație. Comportamentele noastre devin busola lor interioară până în momentul în care vor avea, ca adulți, curajul să o schimbe.

Ca model poți rămâne preocupat de echilibru – e ca atunci când navighezi cu o barcă. Ai nevoie de un scop pentru care navighezi și trebuie să fii pregătit să reacționezi oportun și în caz de furtună dar și când este senin. Provocarea pe care o lansez părinților este să îi întreb care cred că este scopul călătoriei lor alături de adolescentul de lângă ei?

Cum ne putem pregăti pentru această perioadă dificilă? Dar pe copii, îi putem pregăti astfel încât traversarea perioadei 14 – 18 ani să fie mai ușoară?

O.C: Autocunoașterea este instrumentul autentic în fața necunoscutului. Atâta timp cât înțelegi și accepți, ca adult, fiecare parte din puzzel-ul personalității tale, îți va fi util să poți face față adolescenței, pe care nu aș numi-o acuzativ ”dificilă”. Ne scoate din rutină, ne inundă cu dopamină, ne forțează să stăm în aceeași barcă cu partenerul și să luăm împreună decizii. Este o etapă care ne ridică întrebări când simpatice, când grele, în care temele existențiale de care am tot fugit se cristalizează tot mai clar.

Adolescentul este extrem de preocupat de moarte. Și are nevoie de răspunsuri. Nu le primește de la părinte, le caută în altă parte, de regulă în mediul virtual. O altă tema care îi atrage atenția este sexualitatea. O poți aborda relaxat la un ceai. Feminitatea și masculinitatea ca roluri sunt exersate zilnic. Le poți sprijini să se contureze echilibrat. Iar iubirea și felul în care se transmite sunt temele preferate. Atingerea, gustul primului sărut, senzualitatea, toate se trăiesc, sper că va mai amintiți, la vârsta adolescenței. Iar pentru asta avem de furnizat informații, de explicat și educat constant, într-un limbaj simplu, telegrafic, dezbrăcat de catastrofizari și anxietăți anticipatorii negative de tipul ”ai să pățești ca…”.

Nu scapă nici mamele, nici tații de această etapă a întrebărilor. Este nevoie de fiecare dintre ei. Sper că suntem deja conștienți că educăm fie prin prezența, fie prin absența noastră.

Care sunt cele mai importante sfaturi pe care le aveți pentru părinții de adolescenți? Care este firul roșu pe care aceștia trebuie să îl urmeze pentru a parcurge alături de copiii lor etapa adolescenței?

O.C. Copilul aude și vede mai mult decât înțelege prin cuvinte și asta pentru că porțiunea prefrontală a creierului își încheie procesul de formare între 20-24 ani. Astfel, adolescentul va fi cuprins de impulsivitate și va lua decizii greșite fără să vrea. Adultul îi poate fi sprijin atunci când are de luat decizii importante, atunci când simte că are nevoie să se descarce sau atunci când vrea să afle dacă este iubit.

Acceptarea, încrederea și flexibilitatea sunt ingrediente de bază în relația cu adolescentul. Nu există două creiere la fel, așa cum nu există doi adolescenți identici. Dacă ne păstrăm în minte scopul, ca de exemplu ”îmi doresc ca etapa asta să o gust cu bucurie”, vom avea o direcție clară.