Știați că în top 3 al celor mai stresante meserii din lume, alături de cea de avocat și de agent de bursă, este meseria de profesor?

Știați că, indiferent de țară, chiar și în statele cu nivel al vieții foarte ridicat, salariile profesorilor sunt la coada clasamentului?

Dar știați poate că, în studiile recunoscute, celebre, legate de satisfacția profesorilor, nivelul salarial se află abia pe locul al treilea, precedat de recunoașterea socială și satisfacția profesională? O lume paradoxală, greu de priceput dacă nu ai avut cel puțin curiozitatea și aplecarea s-o înțelegi.

La temelia meseriei de profesor nu stă nivelul extrem de elevat al cunoștințelor de specialitate. Pentru asta există cercetare fundamentală sau aplicată, există medii academice, există reviste de înaltă specialitate. La temelia meseriei noastre stă plăcerea, pasiunea, îndărătnicia împărtășirii cu ceilalți a puținului sau mai multului pe care se presupune că îl știm mai bine decât elevii noștri.

Am auzit în atâtea rânduri păreri cu totul neavizate legate de programul profesorilor, sau de vacanțele de care beneficiază: sigur, ei au 4-5 ore de predare la clasă, în timp ce eu trudesc la firmă sau la stat de la 8 la 5. Asta viață!

Dar știați că cele 4-5 ore la clasă presupun cel puțin jumătate de timp suplimentar de pregătire?

Știați că o oră de predare cu tot ce presupune ea: energie consumată, emoții de tot felul, actorie și giumbușlucuri, soluții ingenioase, regie, butaforie și coregrafie corespunde unui interval cel puțin triplu dintr-o meserie oarecare?

Vorbeam de paradoxuri: este nevoie de cele mai multe fente și născociri ca să intri în pielea, mintea și sufletul elevului, dar este cea mai orgolioasă dintre lumi. Ferit-a sfântul să le desconsideri profesia! Să generalizezi. Să te trezești vorbind că, la urma urmei, ce-o fi așa imposibil să predai alfabetul sau o limbă străină sau tabla înmulțirii sau trei pași de balet? Ce tot au profesorii ăștia de-și tot doresc recunoaștere, autoritate, prețuire, că doar nu sunt de mâncare?

Uite, le-am dat pe 5 octombrie, de Ziua educației, o ZI LIBERĂ. Adică, de ziua care, cel puțin teoretic, ar trebui să încununeze efortul educațional și formativ al unor profesioniști devotați, ei, drăguții, sunt liberi să lase copiii la îndemâna bunicilor, bonelor, vecinei sau televizorului pentru că, nu-i așa, profesorii sunt liberi să facă ce vor de ziua educației. În principiu, să nu educe!

Spre deosebire de alte sărbători în care toată lumea e liberă, părinții tuturor elevilor din țara noastră NU sunt liberi. Poate cu excepția părinților profesori, dar asta e o subtilă excepție. Elevii noștri și ai altora vor atârna pe la unul și altul, se vor benocla la jocuri video sau la emisiunile tv in reluare. Dacă e frumos afară, nu se vor mai juca în fața blocului cu cheia de gât. Acelea au fost alte timpuri. Iar mama și tata n-au liber să-i ducă la film la Mall sau măcar în vreo librărie. De ziua educației, elevii noștri și ai lor riscă să rămână needucați.

Or asta, noi, ăștia de la școala mea – Avenor College, chiar nu putem permite! Așa că, la prima oră profesorii de la Avenor vor popula școala noastră, își vor primi elevii, îi vor învăța multă carte și bune maniere, îi vor însoți la masă, se vor juca, vor râde și se vor bucura alături de ei. Cu speranța că, undeva în timpul zilei, vor primi de la elevii lor un timid și sincer „La mulți ani de Ziua educației!”