Etichetă: școală

Homeschooling la școala mea

Posted on by Dana Papadima

Odată cu începutul fiecărui an școlar, în media românească și pe rețelele de socializare, revin, ca un fel de obligație tematică, problema și problemele școlii. Nu că n-ar fi nimerit ca acest subiect, după umila-mi părerere, de importanță strategică, să fie pe lista dezbaterilor cotidiene și pe agenda politicienilor sau a liderilor de opinie, sau a noastră, a tuturor… În fine, e bine și așa, o dată în jurul zilei de 15 septembrie și apoi, mai pe la finele anului școlar cu prilejul marilor evaluări naționale, la clasele terminale, gimnaziu sau liceu. M-am obișnuit deja cu anchetele inchizitoriale desfășurate de televiziuni și preluate pe diferite rețele, despre: proasta stare a școlilor, lipsa avizelor de funcționare, toalete în curte în instituțiile școlare sătești, întârzierea manualelor sau lipsa fizică a acestora pe băncile școlarilor, planând ca o amenințare pentru tot anul. Câteva zile, întrega comunitate se inflamează, după care agenda se ocupă cu alte topicuri și lucrurile reintră în uitare și derizoriu.

Anul acesta este primul în care tema principalelor dezbateri de la televiziuni, bloguri și Facebook este cu totul diferită de subiectele publice cu care ne-am obișnuit de ceva ani. Este vorba despre homeschooling. Un termen care în zilele astea e pe buzele tuturor. Totul a pornit de la un caz intens mediatizat: un cuplu de artiști a decis să-și retragă copilul, aflat la sfârșitul claselor primare, de la școală și să-l încredințeze capacităților educaționale, didactice și curriculare ale familiei. Motivația lor pleacă de la ideea de nefericire și de neîmplinire globală pe care școala românească o induce elevilor săi: cunoștințe anacronice, competitivitate exacerbată, lipsa preocupării pentru binele și armonia din mintea și sufletul fiecărui copil. Declarația celor doi părinți (să-i zicem statement) a făcut turul emisiunilor de știri, a câtorva dezbateri de presă și, mai ales, a datului cu presupusul pe toate rețelele. Într-o lume pornită să se înfierbânte rapid ca media noastră clasică sau online, au prins să curgă sentințele și judecățile categorice. Un prilej în plus să ne judecăm cu sistemul „ticăloșit” sau, din contră, să înfierăm pe cei care vor să-i dea o ultimă lovitură scoțându-și copilul din el.

Am urmărit recent la o televiziune de știri un interviu cu actualul ministru al educației, prilej cu care realizatorii au încercat, cum le e felul, să-l prindă în corzi aruncându-i în mână cartoful fierbinte al subiectului homeschooling: o fi bine? O fi rău? Ministrul s-a descurcat, după părerea mea, admirabil, oferind o opinie în același timp diplomată și onestă. A mărturisit că nu este expert în zona homeschooling-ului, că da, poate fi o opțiune educațională a unor familii, dar că există, cel puțin în hățișul legislativ autohton, riscul ca elevul prins în sistemul homeschooling să nu mai poată pătrunde în alte tipuri de școlarizare acreditate și care au condiții de admitere sau mobilitate reglementate diferit. În lipsa mecanismelor de recunoaștere a acestui tip de studiu și a convertirii anilor de homeschooling în ani școlari, copilul poate rămâne azvârlit în afara sistemului. Cel puțin eu atât am înțeles din argumentația ministrului (de altfel, un reputat filozof analist).

La scurtă vreme după această emisiune, citesc în presă titluri pe marginea halucinantului: MINISTRUL EDUCAȚIEI SPRIJINĂ NECONDIȚIONAT HOMESCHOOLING-UL. Probabil că am urmărit emisiuni diferite… Domnul ministru a pomenit și de o formă ilustră de homeschooling și de un caz celebru. Filozoful Bertrand Russel, provenit dintr-o familie aristocrată și foarte avută, a fost școlit pe toată perioada formării sale, până la studiile superioare, acasă, cu profesori sau instructori de mare calibru. Valorile familiei și calitatea dascălilor, aleși pe sprânceană, au contribuit la o educație aleasă a tânărului: studii clasice, literatură și filozofie, științe și arte. Homeschooling-ul se practica în rândul familiilor puternice financiar, dar, cu unele puține excepții, nu era prestat de membrii familiei, tata, mama sau mătușa, ci de către preceptori specializați, bine plătiți și practic acceptați ca un alt membru al familiei. Am citit deunăzi o postare sarcastică pe Facebook a unui prieten care se referea la educația primită de Alexandru Macedon, de la cine altfel decât de la Aristotel? Și îmi vine să completez: cine a avut baftă și a trăit în Atena antică a făcut homeschooling cu Socrate. Sau Platon.

Protohomeschooling a însemnat, în Evul mediu, prilejul unei întâlniri de dragoste de dimensiuni exemplare între tânăra Heloise și preceptorul ei, abatele Abelard, sfârșită tragic la intervenția familiei fetei. Sau în epoca burgheză, unde fetele erau educate acasă, tot prin intermediul preceptorilor, cu un „curriculum la dispoziția familiei”, din care nu lipseau orele de dans, muzică, broderie și bune maniere, toate în vederea asigurării unui măritiș convenabil între o tânără cultivată la standardele sociale de atunci și o partidă de succes.

Homeschooling se practică în prezent în diverse țări și sisteme, unele novatoare (Statele Unite, Canada), altele din contra, extrem de conservatoare, patriarhale (Emirate, Orientul îndepărtat).

Nu sunt deloc un as în domeniu, nu cunosc cum se întâmplă echivalările studiilor petrecute acasă cu diferitele niveluri acceptate în sistemul instituțiilor acreditate, publice sau private. Probabil că legile acelor țări prevăd și astfel de mecanisme. Totuși, homeschooling este o temă recurentă în societatea noastră. A fost în atenția publică acum câțiva ani, printr-o tentativă de reglementare legală, a devenit de notorietate în aceste zile, cu prilejul (sau pretextul) declanșat de cazul familiei de artiști. N-am primit nicio informație, din nicio zonă, despre standardele curriculare, despre echivalări, despre nivelul de specializare al celor care s-ar presupune că ar educa copiii intrați în acest sistem. A fost un prilej (sau pretext) să dăm din nou frâu liber nemulțumirilor despre școala românească, despre corvoada programelor, despre competitivitate, despre calitatea dascălilor, despre nefericirea sau plictiseala din școli. Sau să vorbim despre olimpici, performanță, autoritate, severitate și prestigiu.

În cele din urmă, această discuție care se va evapora ca ultimele zile de vară, m-a făcut însă să reflectez o dată în plus la îmbinarea celor doi termeni: home/school. Mă uit în jurul meu, acum, la școala unde lucrez. Trec pe culoare și, prin porțiunile de sticlă ale ușilor observ expresiile de pe fețele copiilor din timpul orelor: interes, curiozitate, concentrare, bucurie. Îi văd în pauze cum se joacă sau discută, cum salută pe toată lumea, cum sar cei mici să te îmbrățișeze. Cum studiază, cum mănâncă. Cum se poartă profesorii lor cu ei și ei cu profesorii lor. Cred că am identificat homeschooling-ul. Se practică la școala mea.

Joaca de-a cărțile

Posted on by Avenor College

Viaţa noastră este o poveste pe care o scriem în timp ce trăim. Vocea mamei spunându-ne o poveste, primele pagini cu personaje de poveste, prima relatare a unei poveşti din viaţa personală… Toate ne îndrumă spre ceea ce numim „Joaca de-a cărţile“.

În clasa I m-am întrebat: „Ce rezultate aş obţine cu un grup de copii (elevii mei), dacă în fiecare zi le-aş citi câte o poveste sau o poezie?” Aşa că le-am citit în fiecare zi şi am discutat, am trăit, am iubit fiecare poezie, fiecare personaj, fiecare poveste şi am învăţat câte ceva din ele. Elevii  şi-au dezvoltat abilitatea de a asculta cu atenţie, au înţeles că a citi expresiv nu este un moft şi  și-au imaginat adesea personaje de poveste!

În clasa a II-a m-am întrebat: „Ce ar scrie elevii mei, dacă ar avea posibilitatea să facă săptămânal acest exerciţiu de creaţie?” Astfel că am introdus Caietul de creaţie. La finalul clasei a II-a am adunat suficiente texte încât să avem prima noastră cărticică intitulată „Rânduri printre gânduri“.

În clasa a III-a m-am întrebat: „Cum ar arăta textele lor, subordonate unor teme date, evenimente din viaţă, pornite de la un cuvânt sau o imagine ?” Iată-ne cu a doua carte în mâini, „Toamna lui 400“. Următoarea carte este pe drum. Avem texte, idei și entuziasm să o ajutăm să ajungă pe hârtie.

În clasa a IV-a îmi doresc să răspundem la întrebarea: „A comunica eficient şi clar, ajută?” Cărţile citite şi textele create ne ajută să comunicăm eficient ceea ce gândim, ceea ce credem, ceea ce simţim? Vom ajunge şi acolo. Sunt sigură că şi următoarele cărţi vor bucura, vor arăta că şi copiii pot scrie povestioare, poezii, texte scurte.

Cărţile noastre sunt sincere, ne arată aşa cum suntem şi, mai ales, arată că învăţăm, creştem frumos, ne exprimăm îngrijit, ne imaginăm lumi şi personaje şi ne amuzăm deseori. Cred că în fiecare rând, în fiecare gând de-al lor se află o lume întreagă. Micile texte sunt un prim pas către un exerciţiu complex şi util: scoaterea la lumină a vieţii interioare ṣi, mai mult, schiţarea unor vise, reprezentând primii paṣi către crearea unei vieţi aṣa cum ṣi-o doresc!

Dacă sunt lucruri pe care nu reuṣesc să le comunice verbal, scrisul le vine în ajutor prin personajele create, prin dialogurile puse pe hârtie, întrucât copiii spun ceea ce gândesc și ceea ce simt. Ceea ce le place sau ceea ce le displace. Uneori este doar un exerciţiu de creaţie. O joacă.

Pentru că lumea cărţilor este foarte mare, joaca de-a cărţile devine şi ea importantă. Ştim toţi ce înseamnă să citim, să învăţăm din cărţi, să lăsăm grijile lumeşti la o parte şi să savurăm o poveste dintr-o carte.

Cred că această joacă este doar începutul. Fiecare moment, emoţie, gând, dorinţă, rezultat al muncii noastre poate ajunge pe hârtie şi îi poate încânta şi inspira pe cei de lângă noi.

 

Ne dorim o țară de programatori?

Posted on by Tincuța Apăteanu

Cred că era prin 2012 când am aflat că o fundatie din Estonia a reușit să convingă Ministerul Educației să introducă cursuri de programare în școli, încă din clasa I. La vremea respectivă mă gândeam că este prea devreme; copiii de 7 ani nu pot avea răbdarea sau abilitățile matematice care să le permită să înțeleagă felul în care funcționează o „mașină de calcul” și noțiuni precum algoritmi, funcții, vectori, bucle.

Le-am scris celor din Estonia, cu destul de mici speranțe că îmi vor răspunde, însă nu a trecut o zi și mi-au trimis toate informațiile despre noua revoluție în educație care se întâmpla sub ochii mei. Tiger Leap se numește fundația, iar anul acesta toți copiii din Estonia învață programare la școală datorită lor. La scurt timp după ce Estonia a decis să introducă programarea în școli și Anglia a luat aceeași decizie, Michael Gove, Ministrul Educației declarând că: „elevii vor fi mai bine pregătiți pentru viitor dacă învață limbaje de programare de la vârste fragede”. Dacă aruncăm o privire peste conținutul programei, vom vedea că englezii își propun ca elevii de 5-6 ani să înțeleagă ce sunt algoritmii, cum sunt implementați ca programe pe echipamente digitale, să folosească raționamente logice pentru a deduce comportamentul unor programe simple, să utilizeze tehnologia în condiții de siguranță și respect pentru ceilalți, să păstreze confidențialitatea informațiilor personale. La 13-14 ani elevii englezi vor cunoaște deja 2 limbaje de programare și vor ști să dezvolte aplicații pentru echipamente mobile. Întâmplarea face ca tot o organizatie non-profit să fi atras atenția asupra acestei nevoi, înființând cluburi de programare opționale în școli, cluburi bazate pe voluntariat.

Inițiativele din Estonia și Anglia nu sunt singurele din Europa – pe măsură ce trece timpul, din ce în ce mai multe țări decid să includă programarea în curriculum în așa fel încât toți copiii să aiba acces la aceste cursuri.

Ce face România? Ei bine, dacă veți întreba Ministerul Educației, veți afla că elevii români învață TIC (tehnologia informației și comunicațiilor) încă din școala primară. În realitate, foarte puțini copii au acces la astfel de cursuri, iar TIC este foarte departe de informatică sau programare. TIC te învață cum să utilizezi programe create de alții, programarea te învață să creezi propriile tale programe, propriile aplicații, propriile jocuri. Se învață și programare în România, în liceele de specialitate (mate-info) și într-un mod teoretic, abstract (încă se învață C++ și Pascal). Ar fi și complicat să se studieze altceva, mai aplicabil în industria IT, deoarece nu am avea profesori care să facă asta, așadar ar trebui mai întâi să îi pregătim. Din păcate, în acest moment, nu există o strategie națională pentru încurajarea sau stimularea educației în domeniul tehnologiei, așadar tot inițiativele private sunt cele care au sesizat nevoia și oportunitatea. Astfel de inițiative sunt facilitate de apariția unor platforme on-line pentru copiii de 6-7 ani care își doresc să învețe programare. Una dintre aceste platforme este Scratch, dezvoltată de MIT (Massachusetts Institute of Technology). Scratch este o platformă on-line care îi ajută pe copii să creeze propriile povești interactive, animații și jocuri. Atunci când copiii realizează proiecte în Scratch, ei învață elemente importante de calcul, în același timp gândesc creativ, sistematic și lucrează colaborativ. Platforma este utilizată la nivel internațional în cadrul programelor educaționale care își propun să îi familiarizeze pe copii cu gândirea programatică.

În 2013, după ce fiul meu a participat la Coder Dojo, o inițiativă internațională adusă în România de Claudia Suhov și Bobby Voicu, am decis să organizez cursuri de programare. Coder Dojo se întâmpla o dată pe lună, eu am decis să organizez lecțiile de programare în fiecare săptămână și să construiesc un curriculum unic și actualizat permanent, împreună cu cei de la Romanian Open Source Education (din Universitatea POLITEHNICA din București).

Am numit programul Digital Kids, parafrazându-l pe Marc Prensky care a inventat conceptul de „digital natives” pentru a-i denumi pe cei care nu știu cum arăta viața fără internet. Din februarie 2013, peste 200 de copii s-au perindat pe la Digital Kids, învățând HTML5, CSS, JavaScript, rezolvând exerciții pe Khan Academy sau inventând jocuri în Scratch. Din 22 noiembrie 2014, încă 50 de copii vor începe cursurile Digital Kids cu sprijinului unui grant pe care l-am obținut din partea Fundației Raspberry Pi din Anglia.

Dacă mă uit acum pe piața cursurilor pentru copii, pot să văd că inițiativa noastră a inspirat și alți antreprenori, care au început să organizeze cursuri de programare pentru acest segment de vârstă.

Cu toate acestea, România este încă mult în urma altor state europene când este vorba despre educația în domeniul tehnologiei.

În acest moment, universitățile produc aproximativ jumătate din necesarul de specialiști IT de care piața are nevoie. Este de ajuns să vă uitați pe platformele de joburi ca să vedeți că am dreptate. Paradoxul este că, în timp ce firmele IT nu reușesc să găsească suficienți candidați suficient de bine pregătiți, somajul în rândul tinerilor este de 22 – 23%…

Programatorii sunt printre cei mai bine plătiți angajați din România si au libertatea să lucreze de oriunde, pentru orice angajator din lume.

Wall-Street scria în ianuarie că „Meseria de programator stă în fruntea listelor canalelor de recrutare, companiile duc lupte grele pentru a-i atrage și menține pe specialiști, iar salariile de top pentru această poziție depășesc și de 10-15 de ori venitul mediu al românilor.”

Pentru că am început cu o întrebare, ar fi bine să ofer totuși și răspunsul meu. Nu cred că ne dorim o țară de programatori, societatea este mult prea complexă, iar nevoile sunt prea mari în toate domeniile pentru a ne permite să investim într-un singur tip de competență. Problema este că, de fapt, nu avem vreo strategie pentru niciun domeniu: agricultură, industrie, educație, cultură, servicii – nu știm, la nivel de politici de stat, care ar fi direcția strategică pentru educație și ce ar trebui să învețe copiii nostri pentru a avea succes pe piața muncii viitorului. Estonia, Anglia, au luat deja această decizie și și-au propus să stimuleze educația în domeniul tehnologiei. Nu pentru că își doresc să producă numai programatori, ci pentru că și-au dat seama că în viitor, în orice industrie ai activa, vei avea nevoie de abilități digitale.

România mai are încă multe lucruri de făcut până când vom ajunge din urmă statele care și-au propus deja să devină hub-uri tehnologice. Pași importanți au fost însă deja realizați și am speranța că, în curând, toți copiii din România vor avea oportunitatea de a participa la cursuri de programare, chiar dacă nu vor deveni cu toții programatori.

 

Acest articol este scris cu ocazia „Săptămânii dedicate programării”, un eveniment internațional ce reunește zeci de milioane de elevi care învață tainele limbajelor de programare. „Hour of code” se derulează pe parcursul unei săptămâni, între 8 și 14 decembrie 2014, iar în acest interval, orice ONG, școală, firmă, pot organiza cursuri de programare pentru copii. Avenor College va participa la această inițiativă prin organizarea unui eveniment în cadrul căruia copiii vor efectua exerciții în Scratch și vor afla tainele limbajelor de programare.

O expoziție cu har

Posted on by Dana Papadima

Circul de ani buni prin țări străine, mai mult sau mai puțin occidentale. Cutreier cu pasiune și interes muzeele de artă, de științe, sau expozițiile ocazionale. De fiecare dată nu contenesc să mă minunez de grija pe care o au custozii acestor lăcașe ca publicul tânăr, de la copii la studenți, să se simtă participant la ”viața” exponatului. Trăim sub zorii unei culturi interactive unde rolul privitului și privitorului pot alterna și unde omul modern, cu atât mai mult copilul ce-și antrenează toate zonele de interes înspre ludic, dorește să fie deopotrivă jucător, regizor sau spectator în spațiile, deloc moarte, ale muzeului sau expoziției. Într-o sală de la Neue Pinakothek din Munchen, elevii stau pe pernițe comode alături de profesoara de arte și interpretează creativ un tablou de Monet. Într-o expoziție destinată perioadei Art Nouveau din Viena, copiii au ocazia să se așeze pe piesele de mobilier Jugendstil, să se joace cu jucăriile epocii, să probeze hainele celor mici din acele vremuri mari. Distanța dintre vizitatorul smerit și exponatul intangibil s-a redus până la extincție.

La noi în România au început, mai întâi timid, apoi mai accentuat aceste experimente menite să apropie copiii de obiectul propriei cunoașteri. Muzeul Antipa, Muzeul Țăranului Român sunt printre pionieri: familiarizarea cu lumea dinozaurilor, rămasă pe locul întâi al fascinației infantile sau ateliere creative care reconstituie tradiții meșteșugărești.

Acum câteva zile, mi-a fost însă dat să descopăr, o expoziție neobișnuită, ai căror organizatori, Laura și Guido, părinți de-ai noștri, vin dintr-o zona de anteprenoriat cultural activ și inovativ. Ei sunt cei care, în ultimii zece ani, prin firma de evenimente culturale Emagic ne-au făcut atâtea cadouri celor care, între altele, iubim muzica rock de calitate: festivalul Best (unde ne-au delectat The Killers, Unkle, Roisin Murphy), trupele Depeche Mode, Red Hot Chili Peppers, artisti ca Peter Gabriel sau Tori Amos. Mămică de școlar la clasele primare, Laura este în același timp foarte preocupată de timpul liber al băiatului, în alte contexte educaționale decât lumea relativ strictă a școlii, care pot îmbogăți spiritul unui copil. Copiii noștri sunt inventivi, neobosiți în a obține și procesa informația, perfecți mânuitori de tehnici audio video. Iar lumea în care ne trăim timpul liber nu prea dă substanță acestor porniri: un film 3D la Mall, un Lasermax, mai târziu un bowling și… cam atât. Pornind de la interesul copilului propriu, organizatorii s-au gândit la interesele tuturor acestor copii, încărcați la școală și… descărcați în weekend. Alături de câțiva redutabili specialiști, de la istorie la arte plastice, de la istoriografie la etnologie, au creat un alt fel de expoziție destinată tuturor copiilor de la 6 la 14 ani. De fapt o serie de expoziții numite generic History Hackers, dintre care pe prima, intitulată Secretele Egiptului Antic, am avut bucuria s-o vizitez și, mai ales, s-o observ prin ochii delectați ai copilului.

Într-o zonă urbană de un farmec nedezmințit, într-un spațiu recent reabilitat, pe urmele (sau ruinele) hanului Gabroveni, un amestec stilistic rafinat de cărămidă roșie vetustă și sticlă lăsând loc vederii și transparenței vestigiilor istorice…

În trei săli spațioase, amenajate în respectul fascinantei lumi a Egiptului antic (panouri informative despre piramide, zei, simboluri, mituri, dinastii faraonice), dar și adecvat unui public specific, copiii…

Copiii nu mai au chef de predici ținute de ghizi savanți care să repete conținutul orelor de istorie. Copiii noștri se uită la Discovery, călătoresc la Muzeul de Științe din Valencia sau la Acvariul din Barcelona. Au acasă albume și enciclopedii interactive. Lor le place ”carnea” istoriei, sunt nerăbdători să audă povești și informații, dar altfel spuse, mai aproape de spectaculosul istoriei TRĂITE. Și chiar asta se întâmplă la expoziția concepută de prietenii mei. Copiii se pot ascund în camera secretă a piramidei, fac poze de pe tronul lui Tutankamon, cu mitra și sceptrul faraonului. Cei curajoși se bagă în sarcofag, reconstituind fiorii istoriei misterioase a cultului morților, o componentă esențială a civilizației egiptene, dar la dimensiunea înțelegerii lor. Cei și mai curajoși se pot încumeta să asiste și să contribuie la procesul mumificării cu toate detaliile insolit-exotice: îmbălsămare, preparea, înfășurarea mumiei. Vă asigur, e pasionant și pentru un adult. Fetele de la clasele mici se pot costuma în preotese, regine sau zeițe. Cei mai răbdători învață să-și scrijelească numele cu ajutorul… hieroglifelor. Au atelier de făcut – și de înțeles – amulete, dar și de confecționat podoabe și bijuterii de epocă.

Am părăsit expoziția Secretele Egiptului antic după ce am participat la un vernisaj prietenos și insolit: copii însoțiți de oameni mari se simțeau în largul lor colindând și scotocind prin toate cotloanele și, în final, delectându-se cu produse culinare egiptene. Am avut sentimentul liniștitor că și în țara asta se pot întâmpla lucruri remarcabile, frumoase, folositoare. E nevoie de bun gust și bun simț. De oameni entuziaști și dedicați. Aștept cu fiori următoarea expoziție tematică. Mă și gândesc ce-o să fie: Inchiziția? Vrăjitoria în Evul mediu? Marile descoperiri geografice?…

Back to School – New Beginnings

Posted on by Avenor College

As teachers, we measure our years not from the beginning of January, but from the start of a new school year in September. We make our plans, and ready ourselves for that all important first day. In fact, we do this ‘first day’ so often in our careers that sometimes we need to stop, and think about what a ‘first day’ really means for our children.
We will teach our grades and subjects many times in a long career, but you know what? Our children only pass by one time. They are only 6 years old once. They are only in 4th Grade once. They only have one shot at being 8th Graders.

It is a pleasure and a privilege to be a part of all of those ‘first times’, and the challenge for us is to keep fresh, keep learning and keep loving our wonderful job. As a parent as well as a teacher, I feel that it is vitally important for us all to work together for the best outcomes for the children in our care.

I came across a great book recently, which those of you with younger children might like to take a look at. It is called “Einstein never used flashcards” (Einstein Never Used Flashcards: How Our Children Really Learn – and Why They Need to Play More and Memorize Less by Kathy Hirsh-Pasek, Ph.D. & Roberta Michnick Golinkoff, Ph.D.)

The reason I recommend this book is because it emphasizes the importance of PLAY! This book will help you realize what is truly important: children do not learn from boring drill-and-kill experiences. They learn from play and enjoyable reading. On that note, there are some fabulous children’s’ books out there, and our Scholastic Bookclub is a great place to start with enjoyable reading.

I would love to advise you about book choices, but there really are just so many books out there that it is hard to choose. Next time, we’ll delve into the wonderful world of children’s literature.

ALL THAT DRAMA

Posted on by Avenor College

Mă tot rugase cineva drag mie să scriu pe acest blog câteva rânduri despre teatru. La început nu am vrut să o fac. Mi se părea inutil să aştern pe hârtie în câteva vorbe esenţa unui lucru atât de fragil pentru un iubitor de artă. Pe urmă, m-am pomenit că scriu, convigându-mă pe mine însămi că, după zece ani aproape de când am încetat să scriu despre teatru, merită să mă apuc din nou. Merită cu aceeaşi plăcere cu care scriam, odinioară, bătrânele mele cronici de revistă. Merită cu bucuria că ai îngropat într-un sertar un manuscris şi, într-o zi, dai de el întâmplător, îl ştergi de praf şi, cu emoţie, te reapuci să scrii. Aşa că, într-un fel sau altul, îi mulţumesc prietenului care m-a îndemnat să vorbesc despre teatru.

Nu o să desfac acum firul în patru ca să explic ce bine se poate face teatru în ziua de azi, ci o să rămân la întrebarea la care a trebuit să dau răspunsul de opt ani încoace, de când am intrat în învăţământ, de ce este bine pentru un copil să aibă loc, în săptămâna lui aglomerată cu virgule şi ecuaţii, pentru o gură mică de oxigen. Eu cred că este bine pentru simplul motiv că poate să se descopere. Cu multe vorbe, şoapte, strigăte, chicoteli. Să se descopere spunând poveşti cu şi despre el însuşi, să se descopere în mijlocul unei situaţii în care a fost sau va fi pus cu siguranţă, să se descopere chiar şi atunci când transmite mai departe ceea ce vrea să spună când nu spune. O mulţime de descoperiri, ca într-o călătorie unică, în care copilul învaţă să reacţioneze. În care fiecare devine o oglindă şi oglinda se lăţeşte sau se micşorează, în funcţie de cât de mult se lasă convins. În teatru nu poți minți. Dacă te laşi convins, furat, şlefuit, nu poţi scoate din tine decât nişte adevăruri uluitoare. O să fiţi surprinşi dar un copil ştie ce să facă cu un adevăr. Îl pune deoparte, într-o cămăruţă, încuie bine uşa şi păstrează cheia în buzunar. Şi uneori, când împrejurările o cer, uşa se mai deschide şi cămara se umple cu alte adevăruri, cu alte descoperiri pe o hartă mare şi emoţionantă, a sentimentelor, a trăirilor, a reacţiilor. Ce şansă pentru acest copil când, mai târziu, atunci când va fi devenit un matur pus în ipostaze de tot felul, să aibă atâtea resurse de adevăr câte provocări i se oferă!

Ei bine, da, teatrul îl poate face pe un copil să ştie că, dincolo de barierele pe care le impun ceilalţi, el poate să viseze, el poate să afle mai multe despre atâţia oameni, el poate să creeze frumos şi curat, poate să lumineze tainic ca o lumânărică pe care, de drag, nu-ţi vine să o mai stingi. Copilul acesta curios are o forţă uluitoare să depăşească obstacole, să se ridice, să încerce, să se autodepăşească. Iar teatrul îi oferă cadrul, uneltele cu care să sape acolo adânc în inimă şi să scoată la iveală diamante – unul al cunoaşterii, altul al emoţiei, altul… cine ştie? În teatru înveţi să rosteşti. În teatru înveţi să şi taci. Înveţi să iubeşti, înveţi că unii pot urî până în măduva oaselor, înveţi că există mult bine pe care îl putem face foarte uşor dar la fel de uşor se întinde şi răul, înveţi să speri, înveţi să ierţi şi, mai presus de toate, să ai răbdare. Că niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt. Că drumurile nu sunt fără intersecţii şi că poţi descoperi x rezolvări ale aceleiaşi probleme.

Ştiu sigur că acei copii care aleg să facă o oră de teatru la noi în şcoală ard din toţi rărunchii. Sunt ca nişte scântei care aşteaptă să fie încălzite. Sunt însetaţi de imaginaţie şi pregătiţi oricând, la linia de start. Ştiu sigur că, la un moment dat, vor învăţa nu doar să empatizeze cu un personaj, dar şi cu cei din proximitatea lor. Teatrul îi ajută să fie deschişi spre orice, să se simtă stăpânii oricărei poveşti inventate vreodată, să îşi regizeze propriile idei. Teatrul oferă, dar cere şi efort, timp, pasiune şi curaj. De aceea, îi admir în fiecare zi pe copiii care trec pragul sălii de repetiţie. Sunt actorul şi spectatorul lor. Mă confesez lor şi îi ascult rând pe rând. Avem un permanent schimb de datorii, oferte şi tranzacţii sufleteşti, dar nimeni nu se simte epuizat. Eu cred că merită. Şi ei la fel. Cineva îmi reproşa, odată, că lucrez căutând performanţă. Dar, ia gândiţi-vă, cât de mult preţuim o zi în care ceva ne-a făcut să fim fericiţi. Deci cum, bunilor, să ratez bucuria cu care un copil trăieşte o clipă de fericire? A, nu v-am spus… O lecţie de teatru, chiar şi la noi la şcoală, nu ţine mai mult de-o clipă.
10