Întâlnesc în ultimii ani din ce în ce mai mulți părinți foarte interesați în a-și trimite copiii la cât mai multe concursuri școlare. Motivele sunt diverse și bine întemeiate: nevoia de evaluare externă, (mai credibilă în condițiile în care învățătorii și profesorii pot fi câteodată prea îngăduitori), nevoia de diplome sau medalii pe care să le arătăm prietenilor și cu care copiii să se mândrească, diplome care demonstrează că ei sunt „mai buni” decât ceilalți. Îmi este cunoscută presiunea celorlalti părinți, care la o cafea îți spun cât de mândri sunt de rezultatele copilului la concurs și se arată șocați că al tău nu a fost (făcându-te să te simți, hai să recunoaștem, un părinte cam incompetent dacă nu chiar neglijent).
Cunosc îngrijorarea părinților provocată de cunoașterea locului pe care sistemul educațional românesc îl are în topul sistemelor europene și de nevoia de a ști că propriul copil se va descurca și nu numai că se va descurca dar „va avea succes”. Despre definirea acestui succes am putea vorbi zile întregi – ce pot să vă spun însă este că succesul viitorului adult, asa cum îl văd eu, nu se măsoară în numărul diplomelor și nici măcar în mediile generale, ci în măsura în care acesta își identifică punctele forte (pasiunile dacă vreți) si reușește să își construiască o carieră în domeniul respectiv, măsura în care își dezvoltă abilități de leadership (public speaking, argumentare, gândire critica, perseverență), măsura în care reușește să se înțeleagă bine cu ceilalți (indiferent de religie, gen, naționalitate, culoare, dizabilități) și își contruiește relații de lungă durată și bazate pe valori, felul în care reușește să se bucure de viață și își găsește timp pentru călătorii, familie, prieteni și pasiuni. Utopie, credeți? Nu chiar… Ne uitam un pic mai spre vest sau în țările nordice și vedem națiuni care își cresc copiii așa.
Revenind la subiectul nostru – concursurile școlare. Cei care le organizează, entități private de obicei, au înțeles perfect nevoile părinților și au dezvoltat un mecanism ingenios, indestructibil chiar, un fel de simbioză perfectă între activitățile lor generatoare de profit și școli. Nu îmi pot imagina în viitorul apropiat vreun motiv pentru care concursurile de acest gen nu vor mai fi organizate (parcă văd cum respirați ușurat/ă acum 🙂 ci dimpotrivă, le văd proliferând și atingând din ce în ce mai multe școli și comunități.
Despre efectele negative, dăunatoare chiar ale acestor concursuri se vorbește puțin și în special în cercuri „anarhiste”, în care subiectul homeschooling-ului sau cel al școlilor democratice, de exemplu, sunt agreate.
Acum vreo lună am organizat un concurs la Digital Kids (cursuri de programare), un concurs în cadrul căruia copiii, organizați pe echipe, trebuiau să rezolve un puzzle cât mai repede (utilizând instrumente programatice de tipul Google Blockly). La sfarsit, când a fost declarată echipa câștigătoare, ceilalți nu numai că nu au aplaudat sau nu i-au felicitat pe câștigători (cred că am vazut eu prea multe filme americane), ci au încercat să conteste rezultatele spunând că echipa de pe locul 1 a trișat sau au fost pur și simplu foarte dezămăgiți că nu au ieșit ei pe primul loc. Faptul că nu ne putem bucura de reușita altuia este o problemă, una care ne afectează și ca adulți din păcate.
La cursul următor, a venit o mamă la mine și mi-a spus chiar că fiul ei a plans după curs, pentru că „nici măcar la Digital Kids nu iese pe locul I – pentru că tocmai ce obținuse locul II la nu știu ce altă competiție.
Poate vă gândiți că „bine, bine, dar frustrarea asta este bună și data viitoare vor munci mai mult că să câștige”. Eu una mă îndoiesc și, de fapt, nu am observat acest efect. Am observat în schimb o scădere a motivației care se accentuează în timp. Dacă aveți un copil de 10, 11, 12 ani și stiti că pe la 6-7 ani era pasionat de un subiect (planete, plante, fluturi, etc), iar acum îl vedeți că se apropie cu tristețe de manuale iar lumina din ochii lui s-a cam stins, înțelegeți ce vreau să spun.
Numeroasele evaluări (interne sau externe, organizate de școală sau de operatori privați) poate că ne oferă nouă, părinților, acel confort că totul este în regulă cu al nostru copil, însă mai au un efect: distrug complet esența învățării, scad motivația în timp și încurajează competiția acerbă între copii, nu colaborarea.
Copiii învață nu datorită faptului că sunt atrași de un anumit subiect sau pentru că vor să afle mai mult, ci învață pentru că trebuie să obțina o nota mare la test. Mai mult, încep să se teamă că nu se vor ridica la așteptările părinților și simt dezamăgirea acestora de fiecare dată când vin acasă cu o notă proastă sau fără un loc pe podium. Nota devine un scop în sine iar acest lucru este greșit și contra-productiv. Fiecare eșec, fiecare notă proastă, contribuie de fiecare dată câte puțin la uciderea curiozității și a motivației. Unii dintre ei încep chiar să urască școala (nu este cazul școlii noastre însă, pentru că mediul este unul prietenos și cald, susținerea profesorilor – inclusiv emoțională – este una continuă iar copiii sunt fericiți aici).
Să nu uităm totuși că niciun sistem educațional nu poate pregăti cu adevărat copiii pentru joburile viitorului. Ei vor trebui să învețe toata viața de fapt, și vor trebui să se adapteze la domenii complet noi, pentru care nu au primit „instrucțiuni” în școală. Ca să poată face asta trebuie să fie motivați (intrinsec) să învețe continuu și să o facă cu plăcere. Mai mult decât atât, trebuie să aibă încredere în ei înșiși că pot, că știu, și că vor reuși să depășească orice obstacol. Prin evaluarile numeroase, noi le arătam de obicei ce NU știu, ce NU sunt în stare să facă și contribuim de multe ori la scăderea încrederii în sine.
Cunosc o țară în care concursurile școlare sau olimpiadele sunt extrem de rar întâlnite. O țară în care primul examen național, standardizat, este la 18 ani. O țară care nu comunică notele în mod public, ci fiecare notă în parte este discutată numai cu copilul în cauză și părinții lui. Scopul lor nu este să compare copiii între ei, ci să ajute fiecare copil în parte să își atingă potențialul maxim. O țară în care nu se pornește de la premisa că unii copii au abilități intelectuale mai scăzute decât altii, ci toți sunt tratați ca niște mici genii, chiar dacă la un moment dat au dificultăți în înțelegerea unui subiect. Dacă puteți să vă imaginați asta, în țara asta nu există școli de elită – în orice școală te-ai duce vei avea parte de aceeași calitate a educației. Nu au clase de olimpici, ci în fiecare clasă există atât copii cu performanțe foarte bune, cât și copii cu dificultăți. Variația de calitate dintre școli este minimă. Țara asta se numește Finlanda și este una dintre cele mai performante din lume, din toate punctele de vedere.
Nu o să ajungem în curând ca Finlanda, pe de o parte, și există în lumea asta și alte țări obsedate de concursuri, pe de alta parte. Nu există rețeta universală pentru succes, iar articolul meu nu își propune să omoare afacerile cu concursuri. Dacă am reușit însă să vă fac să reflectați un pic la toate aceste lucruri înseamna că mi-am atins scopul. Dacă v-am stârnit spiritul critic și vreți să aduceți argumente în favoarea numeroaselor concursuri, iarași sunteti bine-veniți să o faceți.
Pe data viitoare!
Tincuța Apateanu
CEO & Founder
Asociația Edusfera
