Familia artiștilor Adriana și Virgil Scripcariu numără șase copii, înșirați pe axa timpului de la trei la șaisprezece ani. Împreună, cu ochii lor albaștri-cicoare, părul bălai, straiele simple, tradiționale, par coborâți dintr-un tablou de epocă. Scripcarii s-au mutat de ceva vreme la țară, departe de zbuciumul și nervii bucureșteni, într-un sat așezat parcă într-o buclă a timpului și spațiului contemporan. La Piscu. Asta nu înseamnă de niciun fel că s-au retras într-o existență sută la sută pastoral-idilică. Adriana și Virgil duc o viață activă, dedicată proiectelor artistice și obștești. Virgil este creatorul unor sculpturi de notorietate, dacă e să amintesc doar simplele apariții din fața Cărturești Verona sau Biserica anglicană.
Adriana a studiat istoria artei, colaborează frecvent cu muzeografii de la Muzeul Național al Țăranului Român, dar grija pentru semenii din Piscu a făcut-o să înființeze o școală primară privată pentru copiii din sat. Preocupările Adrianei nu se opresc aici. Cultura de specialitate despre patrimoniul cultural românesc, dar și dedicația de profesor dăruit au determinat-o să se documenteze și să elaboreze o serie de manuale ieșite cu totul din banalul prăfuit al literaturii didactice școlare. Un manual despre patrimoniul din jurul Bucureștiului (tezaure arhitecturale și naturale insuficient exploatate și valorificate), unul despre județul Brașov și comorile sale, unul despre incredibila moștenire culturală a făuririi vaselor de lut de la Piscu. Și altele multe. Recent, efortul creator al Adrianei s-a îndreptat spre cultura de patrimoniu românesc, natural, artistic, material, spiritual, aflată sub egida UNESCO. A creat un curriculum aparte destinat predării cunoștințelor de patrimoniu prin intermediul unui opțional aparte.
Ăsta e momentul când intervine Avenor College în poveste. Pentru că, în deplină împărtășire de valori cu autoarea opționalului, Avenor s-a alăturat proiectului prin pilotarea, timp de un an, a opționalului de patrimoniu, alături de elevii noștri, mici și mari. Principiile noastre sunt perfect aliniate. Aici la școală suntem conștienți că avem o datorie față de rădăcinile noastre culturale și față de cunoașterea și îngrijirea patrimoniului identitar. Fără retorică patriotardă, fără naționalismele ieftine, de care, din păcate, televiziunile și scena politică sunt pline.
Și aici e al doilea moment când școala Avenor intră în film. Spre final de octombrie, într-o sâmbătă, vreme de câteva ore, un grup de profesori de la Avenor (limba română, franceză, biologie, geografie, arte vizuale, muzică) a participat la Școala de la Piscu la un training de inițiere în lucrul cu manualul pentru opțional, training susținut de Adriana însăși. Orele de training și discuții complementare au trecut fără să ne dăm seama. Am studiat materialul suport pe care urmează să lucrăm, am aflat lucruri, am conversat despre lucruri. A fost o activitate densă și plăcută în același timp.
Dar nici despre asta n-aș vrea să vorbesc. Aș vrea să vorbesc despre lecția de patrimoniu pe care au învățat-o 11 profesori de la Avenor dincolo de lecția propriu-zisă. Despre dimineața când am ajuns cu o oră mai devreme la Piscu, o zi de octombrie blurat, cu lumină stinsă și umbre plăpânde. Despre drumul cu bicicletele până la liziera pădurii, luând-o literalmente pe arătură. Despre frunzele încă vii și încă indecise. Despre mărăcinișurile veștede, măceșul cu rod și păsăretul mărunt. Despre silueta Mânăstirii profilată dincolo de baltă. Ultimele flori, crăițe și tufănele scăldate de ultimele licăriri ale razelor. Școala de la Piscu cu ale sale blide, vase smălțuite și colțuri cu icoane. Atelierul lui Virgil unde transpare truda și creația printre statui și statuete. Covoarele și țesăturile pe care vrei să le faci sul și să le iei pe toate acasă. Lumina de pe terasă, lumina din grădina casei. Sarmalele dogorind, brânza presărată și mămăliga ca o lună plină. Straiele Adrianei, reflecție rafinată a portului popular. Băncile de lemn rânduite cuminți în mica sală de clasă a Școlii. Cumințenia înțeleaptă a celor trei zvârlugi, fetele familiei Scripcariu. Biserica satului așezată în inima comunității, monumentul Eroilor de la Războiul de Reîntregire cu a sa acvilă neînfricată în vârf. Oameni de toate vârstele care te salută după datina satului dintotdeauna. Natură naturală, natură umană, așezări culturale, școală de țară, port popular, strachini și blide, sculpturi și monumente. Rânduieli vechi care nu trebuie lăsate neantului și ignoranței. Aceasta a fost lecția de patrimoniu pe care am primit-o la Piscu.
