Mitul Eminescu – construcție și deconstrucție

S-au stins surlele și trâmbițele de la celebrarea lui Eminescu de 15 ianuarie. Mediul virtual, cu precădere blogosfera și Facebook, a fost invadat de fotografii duioase, versuri, sentințe, ozanale sau simple clișee de gândire.

M-am gândit în acest context postaniversar să fac, cu toată răspunderea, o recomandare de lectură incitantă, lămuritoare. Este vorba despre cea mai recentă lucrare publicată de istoricul Lucian Boia, apărută în toamna lui 2015 la editura Humanitas: Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit. Pentru început mărturisesc că m-am apropiat cu reticență de „filolog” de acest titlu. Nu-i așa? Noi, filologii, avem monopol absolut pe informația și judecățile de valoare din ograda noastră. În plus, deși sunt o cititoare pasionată a cărților lui Boia, nu socotesc că toate cele pe care    le-am citit (nu puține!) sunt de aceeași valoare. Firește, în portofoliul unui autor atât de prolific se pot refugia și cărți mai puțin profunde, discutabile ca modalitate de dezbatere sau abordare. De bună seamă, și editura care îl găzduiește de ani buni pe Boia a speculat comercial imaginea propriului autor, fabricând cărți pe subiecte care puteau fi epuizate printr-un eseu sau articol de lungime medie.

Pe scurt aceasta a fost abordarea cu care m-am apucat, pe 31 decembrie 2015 de cartea despre Eminescu a lui Lucian Boia. Cu tot cu seara feerică de Revelion la Viena, cu tot cu plimbarea prin natură de a doua zi, pe 1 ianuarie seara am terminat volumul cu un sentiment de mare bucurie intelectuală. Demersul autorului este unul de mare curaj, pe un teren în continuare inflamat de porniri totalitar-mitologizante sau contestatar infantile: viziunea echidistantă a istoricului asupra felului în care s-a construit mitologia lui Eminescu odată cu ultimele decenii ale secolului IX, ca și asupra deconstrucției acestui mit. Atenție, deconstrucția nu înseamnă dărâmare, demolare, ci, precum gestul cu care rupem petalele unei flori, desprinderea, palier cu palier a tuturor etapelor, ideilor vehiculate, mentalităților care au condus la identificarea lui Mihai Eminescu în imaginea generică de poet național (și universal, spun mulți). Eminescu, „românul absolut” citează Boia care îl menționează și pe Constantin Noica prin formularea „Eminescu – omul deplin al culturii românești”.

Autorul procedează mergând pe filierea istoriei receptării operei lui Eminescu, inițial printre contemporani, ulterior în posteritate. Accentele și accesele de adorare și contestare coexistă încă din timpul vieții. Aflăm astfel că destui comentatori îi reproșează lui Eminescu debutant stângăcia versurilor, stâlcirea voită a limbii și rimei din considerente prozodice, ruperile și licențele pe care și le permite cu naturalețe. Până la descoperirea Postumelor și a vuietului creat în urma lor, volumul „Poezii” a fost frământat, interpretat și răstălmăcit. Cu excepția poziției echilibrate a lui Titu Maiorescu și a câtorva junimiști, auditoriul epocii vede în Eminescu, fie un versificator de geniu, fie un oportunist al rimelor, fie un mare român, fie un literat fără zel patriotard, fie un contestatar ateu, fie o personalitate îmbibată de religiozitate. Și totuși, plecând de la singurul volum antum, Eminescu nu îi este nimănui indiferent. După sfârșitul dramatic, încet-încet, dar nu foarte încet, aura poetului capătă cadențe mitologice. Descoperirea postumelor și receptarea de către marii critici (Ibrăileanu, Călinescu, Vianu) deschid nenumărate făgașe ca figura poetului, acum național, să fie confiscată și folosită vremelnic de către toate ideologiile secolului XX: sămănătoriștii în frunte cu Nicolae Iorga îl păstoresc vreme de decenii. Ceea ce se consideră a fi românism-creștinismul lui Eminescu este închiriat de extrema dreaptă mergând până la legionari. Sinistra perioadă comunistă timpurie conservă un fragment din „Împărat și proletar” făcând din Eminescu un militant stângist și luptător pentru drepturie celor obidiți. Așa l-am învățat și eu pe Eminescu în anii de generală, cu o profesoară dogmatică și tristă! Naționalismul protocronist cu accente daco/tracomane, încurajat de Ceaușescu și continuat cu vehemență după 89 îl folosește simultan ca punct de origine și destinație finală. Apar în trombă și conspiraționiștii: Eminescu victima intereselor marilor puteri avându-l pe Maiorescu mână criminală, Eminescu – premergătorul relativismului einsteinian și al fizicii cuantice.

Așa se construiește un mit. Apar, cu precădere în anii din urmă, contestatarii hipsteri care își clamează plictisul și dezabuzarea în fața marelui mit. Generații de copii continuă presate și îndoctrinate cu pre-judecăți de valoare, clișee de gândire reiterante. Doamnele de română ridică ochii de pe volumul de poezii ca la o icoană și dictează introduceri în care nu lipsesc formule ca „Luceafărul poeziei românești”, „cel mai mare poet” și alte câteva. Ce înțeleg elevii noștri contemporani din orele de română dedicate poetului nostru național? Ce putem face, noi, cei care nu ne dorim decât deconstrucția acestui mit, iară nu dizolvarea lui? Cartea lui Lucian Boia postpune o parte din întrebările acestea fundamentale. Răspunsul nu se găsește decât în echilibru: al ideilor, al aprecierilor, al adjectivelor. În cele din urmă, sunt de acord cu autorul, la rândul său influențat de discursul clasic-judicios al lui Tudor Vianu. Eminescu este în primul rând un poet de geniu cu o mare forță a ideilor și o muzicalitate încântătoare a versurilor. Eminescu tălmăcit, și, au fost sute de demersuri, nu spune mare lucru. Eminescu este un mit național.