Iarina, elevă în clasa a 9-a, iubește caii și a concurat pentru prima dată într-o competiție organizată de Federația Ecvestră Română luna trecută. A obținut locul 1 la ambele probe la care a participat și s-a bucurat de reușită cu lacrimi în ochi, pentru că venea după luni de antrenamente care au învățat-o cât de important este să fie empatică cu animalul, să lucreze în echipă și să-și sincronizeze mișcările, dar și să-și depășească limitele, atât fizice, cât mai ales mentale.
Vă invităm să citiți povestea ei și să aflați mai multe despre pasiunea pentru echitație și care sunt lecțiile cele mai importante învățate practicând acest sport.
Prima dată m-am urcat pe un cal mare la vârsta de 8 ani. Mă mai urcasem pe ponei pentru diferite plimbări înainte, însă la această vârstă am început să iau primele lecții de echitație. M-am îndrăgostit de cai încă din prima clipă, iar la această iubire a contribuit și bunicul meu, care a fost veterinar și care mergea călare la serviciu.
Deși nu mergeam regulat și era mai mult o activitate pentru când vremea era frumoasă, mi-au plăcut enorm lecțiile și antrenamentele. La vârsta de 10 ani am căzut pentru prima dată de pe cal și mi-am scrântit genunchiul, iar din cauza asta nu am mai putut călări un an. Cu toate acestea, nu am prins frică de acest sport, și am fost nerăbdătoare să mă întorc în șa. Treptat, am început să învăț și cum să cad, ceea ce m-a ajutat enorm în următoarele căzături pe care le-am avut.
Am început să mă antrenez de performanță abia în septembrie 2020, odată ce m-am și mutat la alt club ecvestru. Curând mi-am dat seama că nu e deloc același lucru cu a mă antrena doar de plăcere o dată pe săptămână, cum făceam înainte. În echitație, trebuie în primul și-n primul rând să înțelegi mentalitatea calului. Sub tine se află un animal de 550 de kilograme, care gândește complet diferit față de oameni. Trebuie să fii în control fără a fi impunătoare, trebuie să fii relaxată, dar atentă la tot ce mișcă și trebuie să continui chiar dacă îți este frică.
Echitația m-a învățat disciplina. Chiar dacă obosesc și simt că nu mai pot, nu am voie sa mă opresc din exercițiu, trebuie să îl duc până la capăt, fiindcă nu sunt doar eu în acest sport. Fac echipă cu un animal extrem de deștept și nu trece o zi în care să nu apreciez faptul că mă lasă să îi fiu alături. Trebuie să mă gandesc la cum este coordonată fiecare parte din corpul calului și din corpul meu, în timp ce mișcările trebuie să curgă în armonie una după alta, ca într-un dans. Trebuie să fiu atentă la impulsia și puterea pe care el le execută, la fiecare centimetru în care mâinile, picioarele sau spatele meu sunt poziționate, mai în față sau mai în spate.
Iubesc acest sport fiindcă mă învață răbdarea, comunicarea, încrederea de sine și este extrem de satisfăcător. După ore de antrenament, căzături, greșeli, zile proaste, lecții dimineața devreme ori seara târziu, cel mai bun premiu pe care îl pot câștiga este să-mi iasă mișcarea. Lucrul la care mă gandesc și care mă ajută în a merge mai departe în fiecare antrenament este că nu trebuie să fiu perfectă din prima, ci trebuie să fiu mai bună decât ieri, pentru că astfel progresez. Mental, un călăreț trebuie să lucreze enorm cu el însuși, poate chiar mai mult decât fizic, deoarece cele mai grele obstacole sunt chiar în mințile noastre. Echitația este o artă, plină de compasiune, curaj, empatie și foarte, foarte multă munca.
Mi-am făcut debutul la primul meu concurs al Federației Ecvestre Române la finalul lunii februarie 2021. Concursul s-a desfășurat pe parcursul a două zile, în care am participat la două probe: progresie de dresaj și cavalete. Progresia de dresaj este o probă ce combină toate elementele din călărie ce se pot face doar cal-călăreț, fără niciun alt obiect. Arena are litere la distanțe prestabilite, iar călărețul trebuie să-și ghideze calul în toate mersurile (pas, trap, galop) între ele, să facă cercuri, diagonale, schimbări de mână, serpentine, opriri și porniri fix în acele litere. Este proba supremă în armonia cal-călăreț.
Proba de cavalete constă în trecerea calului ori la trap, ori la galop, peste niște bare pe pământ, într-un traseu prestabilit. În ambele zile în care am participat, am luat locul 1 la ambele probe. Mi-a venit să plâng de fericire, fiindcă chiar dacă știam că am dat tot ce-i mai bun, nu mă așteptam. Am fost foarte mândră de mine și de calul pe care l-am călărit.
Aștept cu nerăbdare următorul concurs și mă antrenez în forță de trei ori pe săptămână pentru a scoate rezultate la fel de bune la probe și mai grele.
