Zilele trecute am participat la două conferințe organizate la sediul Unesco din Beirut, Liban. Nu despre asta vreau însă să povestesc. Conferințele au fost extrem de tehnice, atingând subiecte din lumea educației, declanșând discuții, polemici civilizate, grupe de lucru pe documente, totul în acel spațiu de incidență a două culturi și civilizații complementare, Orient și Occident, care definește Beirutul. Am avut prilejul să cunosc în aceste zile, sau să revăd, o seamă de specialiști în cultură educațională, în curriculum design, în proiectare și editare de manuale școlare. Dakmara (România), Dave (Marea Britanie), Richard (Statele Unite), Carol (Canada). Despre Jane și isprăvile ei am avut doar ocazia să-i aud vorbind pe ceilalți. Maybe next time…
Știam de mai mulți ani că specialiști de acest nivel sunt implicați în proiecte de reconstrucție a educației prin instituții internaționale World Bank, Unesco, Unicef în zonele unde au fost recent războaie, războaie civile, atrocități, depopulări, genocide: Bosnia, Kosovo, Ruanda, Liberia, Afganistan, Irak. Și, din păcate, multe altele. Dar nu am avut până acum prilejul să-i ascult atât de aproape și de în detaliu cum rememorează experiențe profesionale consumate în zone extrem de riscante, uneori cu riscul propriei vieți și sănătăți. Greu de înțeles, nu? De regulă, ne închipuim că, după încetarea unui război primii care se înființează să refacă din praf și din cenușă instituții sunt sanitarii, constructorii, investitorii. Aflați că experții în educație se află pe același plan. O țară aflată în ruină trebuie ajutată să-și refacă resursele, iar școala este cea dintâi resursă. Ea reprezintă șansa la viitor a locuitorilor ei. Școala este valorizată prin invitarea unor experți specializați și familiarizați cu acest tip de proiecte, care trebuie, pe de o parte, să țină loc de specificul istoric, etnic, al condițiilor locale și, pe de altă parte să modernizeze, să actualizeze sistemul educațional.
Ascultând relatările din spatele frontului venite de la acești prieteni, era ca și cum aș fi văzut un film, mult prea patetic ca să fie și autentic. Aventurile educaționale ale lui Dave și Dakmara în ruinele din Ruanda. Dakmara cu friguri tropicale construind curriculum frame într-un „hotel” din Liberia. Jane, agățându-se de un fir de internet în Bourkina Fassso și pregătind o sesiune de training cu profesorii, totul desfășurându-se literalmente sub un acoperiș, fără pereți. Dakmara invitată într-o republică saudită la un workshop despre reconstrucția curriculară în țările care au cunoscut războaie, și, din cauză de cutumă locală, neavând voie să participe direct la discuții cu saudiții, deja era group leader și auzindu-se doar de pe un ecran, pentru că de văzut, nu putea fi văzută. În locul feței era montată o… floare de trandafir. Ce metaforic!
În stilul nostru cârcotaș se poate replica: păi, ce le trebuie ăstora să-i învețe pe alții să-și refacă educația printre boli tropicale și mine îngropate? Sunt foarte bine plătiți. Ei bine, sunt foarte bine plătiți la nivelul tuturor celor care au expertiză internațională pe un domeniu plus zonă de risc.
Alții pot obiecta: ce le trebuie amărâților alora de-abia ieșiți din război civil programe și manual? Poate mai bine ar fi vaccinuri și provizii, apă curentă, electricitate. Nu-i întotdeauna așa și prietenii mei mi-au confimat asta. Nevoia de însănătoșire a nației prin educație este enormă la nivelul oamenilor. Dacă în Cambodgia și Ruanda, în Liberia și Bosnia au existat o puternică dorință de uitare a atrocităților și o slabă tentativă de revanșă, acest lucru se datorează în primul rând oamenilor care au înțeles că răscolind trecutul nu ne vom mai găsi prezentul și nu ne vom îndrepta spre viitor. Oricât ar părea de paradoxal, nu alte instituții aparent mult mai abilitate, ci școala a îngropat demonii istoriilor recente. Și ca instrumentiști nobili în această orchestră a națiunilor în refacere, acești câțiva experți formează și călăuzesc și dau speranțe unor mii de profesori, de directori de școli ridicate printre dărâmături. Ei sunt educatorii din spatele frontului. Lor le dedic rândurile de mai sus.
