Psiholoaga Kubler-Ross vorbește în tratatul On Death and Dying (1969) despre cinci stadii, trepte ale suferinței legate de întâlnirea cu moartea. Ele sunt Negarea, Furia, Târguiala (Bargaining), Depresia și Acceptarea. Unii dintre noi cunosc genialul moment stand-up din filmul All that Jazz al lui Bob Fosse, în care confruntarea cu sentința sfârșitului este afișată într-o cheie dureros-sarcastică. Am trecut în ultimele aceste zece zile, personal și colectiv (Colective?) prin patru din cele cinci stadii.

Vineri 30 octombrie aproape toată noaptea ne-am gândit că proporțiile tragediei sunt exagerate, că poate o parte mare din victime o sa-și revină, că e imposibil ca Claudiu să nu fie pierdut prin vreun spital și a fost căutat de toți prietenii prin spitale, abia mai târziu pe la morgă. Cozile de ore întregi la donat sânge păreau că intră tot în simbolistica negării prin ofranda sângelui propriu.

După primele două zile s-a instalat o mare Furie. La nivelul fiecărei celule a propriului corp, la nivelul colectivităților. Furia a unit energiile cu o forță ce părea de nestăvilit.

Târguiala, cuvânt care sună depreciativ, dar nu e, se insinuează și ea, la toate nivelele: o zi suntem mistici, alta iconoclaști, o zi proslăvim tagma medicală, la următoarea o demonizăm. Transportăm răniții în exterior sau mai bine, din precauțiuni medicale, îi ținem în spitalele noastre. Cine ne poate reprezenta mai bine la întâlnirea de la Cotroceni? Negociem relațiile noastre, dar negociem și cu Moartea. În textul de pe Facebook Cabral negociază cu destinul automistificându-se că, dacă recuperează și păstrează camera prietenului grav rănit, va da vieții o șansă în plus.

În ultimele zile simțim cu toții Durerea vecină cu o apatie generatoare de lehamite. N-am mai trăit de mult un nivel de energie atât de scăzut, facem eforturi să funcționăm ca niște figuranți prost plătiți în cadrele normalității. Cu fiecare tânăr care se mai stinge și pierde cursa supraviețuirii, primim un pumn în plexul conștiinței noastre, care nu ne lasă pradă durerii pure, ci amestecă stadiile durerii în frânturi de negare, furie, tîrguială, din nou și din nou.

N-am ajuns la Acceptare. Și nu cred că vom ajunge curând dacă nu facem un efort introspectiv și, în complementaritate, unul social. Legile, cu toate hibele lor, sunt făcute ca să fie respectate, regulile ne îngrădesc uneori, dar îngrădesc și riscul înconjurător. Dacă funcționăm după infatigabilul precept ”merge și-așa”, dupa ”descurcăreală”, ”învârteală” și toată gama, vom avea ca eterne măsuri improvizația, incompetența, iresponsabilitatea. Acesta este mesajul pe care l-am transmis ieri elevilor noștri într-o întâlnire de zece minute: ne pasă și facem totul cu putință ca să simtă și să înțeleagă și ei asta. Și, tot împreună cu ei, am desprins o geană de lumină în întreaga această tragedie: Solidaritatea umană răsărind din locurile cele mai neașteptate, venind din partea unor oameni capabili să (se) dăruiască până la uitarea de sine. Dar n-am ajuns – încă – la Acceptare.