Categorie: Comunitate

Atlantic4, primul echipaj românesc care va participa în decembrie la cea mai dificilă cursă de canotaj din lume, a reușit să traverseze Marea Neagră  într-un timp record. Cei cinci membri ai echipajului au plecat vineri, 16 iunie, din Marina Limanu într-o barcă cu vâsle și au ajuns la destinația finală, Batumi, Georgia, ieri seară, după o călătorie de 1.200 de kilometri parcurși într-un timp record: 11 zile și 6 ore. Vechiul record pentru traversarea Mării Negre omologat de Guiness World Records era de 29 de zile.

Avenor College, prin Fundația Avenor, susține echipajul Atlantic4 care va participa la cea mai dificilă cursă de canotaj din lume, Atlantic Challenge. Echipa din care fac parte Andrei Roșu, Vasile Osean, Ionuț Olteanu, Marius Alexe și Alexandru Dumbravă va traversa Atlanticul într-o barcă cu vâsle în decembrie 2017, urmând să parcurgă 5.000 de kilometri în aproximativ 60 de zile pentru a susține o cauză socială.

Mai multe detalii despre furtunile și descoperirile din timpul călătoriei în Marea Neagră puteți afla dintr-un interviu cu Andrei Roșu.

Traversarea Mării Negre a fost cel mai dur test inainte de Atlantic Challenge?

Cu siguranță este cel mai greu test. Am prins toate tipurile de vreme care ne așteaptă în Atlantic – furtună, mare calmă, curent potrivnic – ne-am obișnuit și cu privarea de somn, cu schimburile, cu vâslitul zi de zi, cu dormitul în acel spațiu îngust. A fost exact ceea ce aveam nevoie, ne asigură un confort psihic foarte mare, nu doar nouă, ci și familiilor noastre, care văzându-ne și știind că am traversat aici, pe Marea Neagră, furtuni destul de dure, cu siguranță vor avea un confort când vom fi pe Atlantic.

V-ați propus să stabiliți un nou record de viteză pentru traversarea Mării Negre?

A fost un antrenament pentru traversarea din iarnă a Atlanticului, o ocazie extraordinară să testăm echipamentul, să facem fine-tuning. Și am zis că, dacă tot traversăm Marea Neagră, să avem și acest obiectiv în subsidiar, pentru că ar fi păcat ca tocmai un record legat de traversarea Mării Neagre să nu aparțină românilor.

Ce ați descoperit despre ambarcațiune și despre voi, ca echipă, pe parcursul călătoriei?

În primul rând, am învățat să avem încredere în ambarcațiune. Ea se comportă extraordinar, indiferent de condițiile meteo. Echipamentul de bord – para-ancora, desalinizatorul, echipamentele de navigație, pilotul automat, toate funcționează sau, dacă nu funcționează, există soluții pentru a le repara sau înlocui și știm exact de ce back-up-uri avem nevoie. Apoi, ne-am obișnuit să facem mici compromisuri, pentru că, desigur, avem o dorință mare de a controla lucrurile, dar într-un mediu ca acesta, nu poți să controlezi totul și atunci ne-am mai relaxat. Cel mai important este că ne-am înțeles foarte bine. Marea provocare mi s-a părut să stăm toți 5 într-un spațiu cât un lift timp de 11 zile, fără să ne certăm. Eu zic că am plecat amici pe mare și am terminat prieteni, ceea ce e foarte important la cursa peste Atlantic.

Aveți fiecare un rol prestabilit în echipă?

Nu. Sigur că fiecare are anumite abilități tehnice sau legate de domeniu lui de activitate. Spre exemplu, dacă ești doctor, e clar că ești punctul de referință în momentul în care apare o urgență medicală, dar fiecare are cam același rol: să vâslească 2 ore, 2 ore să se refacă, să mănânce, să se odihnească, după aceea, să vâslească din nou. În momentul în care apar probleme tehnice, sigur că indicat e să le rezolve cel care are abilitățile necesare în zona respectivă. Dar eu zic că ne completăm foarte bine, și ca personalitate, dar și ca abilități tehnice.

Perioadele de furtună au fost cele mai grele din călătorie?

Am avut ghinionul și norocul de a intra direct în furtună. Primele 3 zile au fost cu furtună, n-am avut timp prea mult de acomodare, am avut rău de mare, așa că timp de 3 zile n-am mâncat și n-am băut nimic, am fost pe survival mode. Pentru noi a devenit ca o normalitate. Într-adevăr, când vâslești noaptea printre fulgere și pe ploaie torențială, nu este foarte plăcut. Dar te obișnuiști, după 5-10 minute îți trece disconfortul acela, gândul „auleu, dacă mă trăznește?”.

Ce urmează în continuare în pregătire pentru Atlantic Challenge?

Cel mai important e să ne facem o listă cu ce mai avem de completat și modificat la barcă, acum cât sunt informațiile proaspete. Două săptămâni ne refacem fizic, ne odihnim. E foarte important, asta am învățat după orice cursă de anduranță, e nevoie ca 2, 3 săptămâni să faci efort moderat și să ai o nutriție de calitate. După refacere, reluăm antrenamentele și începem să ne încărcăm barca pentru cursa din decembrie.

Startul oficial al cursei internaționale de canotaj „Talisker Whisky Atlantic Challenge” se va da în 12 decembrie 2017. Echipajul românesc s-a înscris în competiție pentru a ajuta organizația HOSPICE Casa Speranţei să completeze fondurile necesare realizării unui Campus socio-medical la Adunaţii Copăceni.

Mai multe detalii despre cursa „Atlantic Challenge”, despre membrii echipajului și despre ambarcațiune găsiți pe site-ul proiectului: www.atlantic4.ro.

La mijloc de aprilie, la clubul de lectură „Să ne adunăm în jurul unei cărți”, cititorii (părinți și profesori de la Avenor College) s-au întâlnit într-unul dintre elegantele saloane de la Bistro La Taifas în jurul cărții „Trei săptămâni în Anzi”, avându-l ca invitat pe autorul acesteia, Marius Chivu.

Scriitorul a împărtășit cu foarte multă deschidere, sinceritate și umor culisele unei călătorii, cu provocările, obstacolele și descoperirile ei inedite.

Dialogul cititori – autor a dezvăluit unul dintre mesajele cărții: „Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicații, ai nevoie de aplecare.” Două luni a durat pregătirea acestei călătorii în țara lui Vargas Llosa, în Peru. Telefonul, laptopul și orice alt gadget au fost lăsate acasă, iar drumul ales spre Machu Picchu a fost unul neatractiv pentru turismul de masă, în consecință, mult mai lung și mult mai dificil.

Călătoria a pornit de pe străzile aglomerate din Lima, locul în care a gustat pentru prima dată ceviche, preparatul simbol al bucătăriei peruane (pește crud în zeamă de lime, cu ceapă, coriandru și chilli). Apoi a urmat Cuzco, capitala Imperiului Incaș până la cucerirea spaniolă, un oraș sculptat în blocuri masive de piatră. Drumul s-a dovedit uneori anevoios (greutatea efortului depus zilnic, apa ce se consuma foarte repede, durerile avute la genunchiul piciorului stâng) și totodată prietenos, ca atunci când în praful potecii găsește aguaymanto (cătină incașă). Pe lângă Machu Picchu, acel labirint de piatră cu lamele ce pășteau libere pe poteci, obiectivul principal al călătoriei l-a reprezentat izvorul Amazonului din masivul Nevado Mismi.

Pe lângă măreția acestor imagini, surprinse nu doar în cuvinte, ci și în fotografiile ce însoțesc fiecare dintre cele 23 de capitole, ceea ce l-a impresionat pe Marius Chivu a fost ospitalitatea localnicilor, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu întrebând ce faci, cum ești, de unde ești.

Orice călătorie pe alt continent își are întâlnirile sau, mai bine spus, confruntările ei culturale, de multe ori haioase, ca în secvența următoare: ajuns într-un sat, un localnic, foarte curios să afle mai multe, îl întreabă ce nu a gustat niciodată din bucătăria peruană și i-ar plăcea să încerce. Când a aflat că românul nostru vrea să mănânce cuy (porcușor de Guineea, care la ei mișună prin mai toate casele din munți și este mâncat în special de Crăciun), mare i-a fost uimirea să afle că în România porcușorul de Guineea e animal de companie.

Ideea deschiderii unui club de carte pentru părinții de la Avenor a venit în urma unei bune experiențe cu un alt club cu aceeași îndeletnicire, înființat acum doi ani de o „fostă” mămică, pe nume Alina. Recunosc, am fost ușor sceptică inițial. Mă gândeam cu teamă la o comunicare prea formală și la oarece crispare: cu alte cuvinte, nici ca la școală, dar nici ca acasă, între prieteni. Mă gândeam că prezența mea ca, să-i zic, specialist în litere și literaturi, va induce atmosfera unei ore de română sau, în cel mai fericit caz, de cenaclu. Singurul reazăm îl reprezentau prezența Alinei, cu experiență de organizator dar și de furnizor de vinuri nobile, prezența unei alte foste mămici, Ramona, abilă în a pregăti cele mai rafinate bucate în spiritul cărților lecturate, și locul propriu-zis al întâlnirilor lunare, Bistro Taifas, o oază de bun-gust și rafinament, atât scenografic, cât și culinar.

Pentru prima întâlnire, mă pune inspirația să propun eu o carte de citit și comentat, Împăratul muștelor de W.Golding. Aflând de ilustra mea propunere, Liviu, soțul meu, prinse a mă ironiza fără cruțare:

– Bun titlu ai avansat. Probabil că vrei să pui pe fugă părinții de la prima întâlnire! Ce a fost în capul tău educațional să vii cu o carte atât de crudă, care, probabil va stârni valuri de indignare și reproșuri?

Personal, am fost mai optimistă. Cartea e plină de duritate, de cruzime, dar, pe de altă parte, e scrisă divin, se joacă cu mintea și cu judecata ta, deschide felurite chei de interpretare. Sosește ziua clubului și, într-adevăr, deși ca la prima întâlnire, olecuță mai stânjenite, membrele clubului și, pe atunci, chiar și un unic membru, își dau frâu libertății de opinie, de interpretare și, una peste alta, seara se dovedește un succes.

Surpriză! Votăm democratic pe grupul de Facebook următoarea carte pentru următoarea lună și este ales un roman apărut prin anii ‘90, scris de profesorul Ovidiu Verdeș. Titlul: Muzici și faze. O carte oarecum autobiografică despre anii ‘80 trăiți de un grup de liceeni cu toate cutumele epocii: amoruri, muzici de atunci, găști de băieți, vocabular, ce mai, ani de liceu! M-am bucurat de alegerea acestui titlu, dar se pare că bucuria a fost doar a mea. La următoarea întâlnire, un număr semnificativ mai mic de participante, dintre care, cu excepția mea, nimeni nu înghițise clenciul romanului și aerul vintage al epocii. Dar am reușit să salvăm, instinctiv, seara, vorbind despre anii noștri de liceu, despre muzicile care se vânturau pe la chefuri (sau ceaiuri, ca pe vremea mea), despre nebuniile pe care le făceam la 16-17 ani, despre școală, despre găștile și obiceiurile noastre.

Al treilea titlu al clubului nostru, și el propus și votat cinstit pe FB, a reușit să ne emoționeze pe toate: o carte simplă, cu profunzimi inteligente, despre copilărie și război, cu doi protagoniști sfâșietor de sensibili. Toată lumina pe care nu o putem vedea, carte devenită bestseller, mega premiată și lăudată. A fost o seară de discuții delicate, despre autenticitate și tehnici narative, despre (ca la școală!) semnificația titlului, despre duritatea maturizării forțate pe care o invocă urâta școală a războiului. Și cum ilustra noastră amfitrioană, Ramona, are grijă mereu să asezoneze universul tematic și spațial al fiecărei cărți cu cel culinar, ne-am răsfățat cu produse din generoasa bucătărie bretonă și vinuri pe alese. Ce pagini alese, dar ce sufleu, ce Quiche, ce dulciuri!

Către sfârșitul întâlnirii, când vreo două membre plecaseră deja, cu trebi și datorie, am trecut, ca fetele, la discuții mai neliterare, din temă în temă, din subiect în subiect și am constatat că, în răspăr cu tonul sensibilos al serii, am sfârșit într-o suită de râsete care ne-au dat literalmente crampe până a doua zi. Adio război, adio copilărie abuzată, membrele clubului au supraviețuit cu greu serii, dar nu din pricini de depresie!

Luna următoare am venit la clubul nostru cu un format ușor diferit: o carte nouă, Inocenții, și o autoare în carne și oase, scriitoarea Ioana Pârvulescu, invitata noastră. Cred că a fost una dintre cele mai emoționante întâlniri cu un autor din toată lunga mea viață. Nu numai pentru că Ioana îmi este o prietenă apropiată, nu numai pentru că paginile cărții zugrăvesc anii copilăriei petrecute între zidurile casei, străzile și dealurile Brașovului (orașul nostru natal), ci și pentru că între autoare și cititoare (de data asta în totalitate entuziaste după lectura cărții), s-a creat o comunicare plină de sinceritate, impregnată de amintiri și conexiuni reciproce. Ni s-au mai domolit nostalgiile biografiilor personale o dată cu savuroasele bucate brașovenești și ardelenești pregătite de Ramona și cu inegalabilul vin alb din custodia Alinei, dar tot a rămas o seară de neuitat, așa, ca invitata noastră: empatică, sensibilă, inteligentă.

Ultima carte, Proiectul Rosie a australianului Graeme Simsion, nu ne-a dat pe spate. Tentativa, cu aer comercial, de a intra în mintea unui personaj suferind de boala Asperger poate fi tentantă – în fond e atât de trendy – dar, așa se întâmplă la casele bune, cititoarele clubului nostru sunt mai inteligente decât așteptările unui autor cu vădite stângăcii. Bref, fără să-l desființăm (suntem fete de treabă!), am deconstruit, pas cu pas, romanul, dar am și profitat de sortimentele inspirate de carte și ne-am delectat cu salată de homar, scoici într-un sos divin și melanzani cu mozarella.

Următoarea întâlnire, cea de pe 13 aprilie se joacă deja, am impresia, cu casa închisă. Da, pentru că numărul maxim de participanți este 25 și cred că suntem la limită. Poate mă înșel. Care să fie oare rețeta acestui succes de public, în condițiile în care întâlniri precedente s-au jucat cu 8-10-12 participanți? Simplu ca bună ziua: rețeta este să inviți pe unul dintre cei mai carismatici autori ai momentului, să zicem, Marius Chivu, el să accepte, să te pui pe citit și contemplat fotografii din volumul Trei săptămâni în Anzi și să aștepți cu emoție o întâlnire care, fără îndoială, se va dovedi, tulburătoare.

Rememorând cu ocazia acestui articol toate întâlnirile pe care le-am avut din toamnă încoace sub semnul Să ne adunăm în jurul unei cărți, am realizat că, în scurt timp, am construit o comunitate frumoasă, simpatică, cu drag de lecturi bune și de opinii sincere. Cu plăcerea de a ne revedea, de a ne spune pe nume, de a savura chimia care s-a țesut între noi. Aceste rânduri sunt o pledoarie pentru Clubul de lectură destinat părinților din comunitatea Avenor. Așteptăm cu prietenie și interes și alți doritori cu care să împărtășim gânduri și păreri. Și bucuria lecturilor de calitate. Și un vin și niște delicatețuri întotdeauna divine!