Categorie: Comunitate

Relația de cuplu a părinților este un model pentru copii, spune Domnica Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut cu o experiență de peste 20 de ani în consilierea și psihoterapia familiei și a cuplului. În avanpremiera conferinței „Trai în doi”*, pe care o va susține pe 27 ianuarie, psihologul explică de ce este foarte important ca relația de cuplu să fie o prioritate pentru cei doi parteneri și care este impactul acestei relații asupra dezvoltării emoționale a copilului.

Avenor: Cum se reflectă suișurile și coborâșurile din relația de cuplu în bunăstarea emoțională a copilului?

Domnica Petrovai: Sentimentul de siguranță și încredere, de stabilitate emoțională a copilului depinde de ce se întâmplă în relația noastră, a părinților. Cum ne rezolvăm tensiunile în cuplu, cum ne cerem iertare, cum ne exprimăm afecțiunea și aprecierea, respectul reciproc. Copiii învață și se dezvoltă emoțional prin ceea ce le oferim noi, părinții, în relația noastră directă cu ei, însă și prin ce observă din relația nostră de cuplu. Relația de cuplu este primul lor model de ce înseamnă o relație de iubire sănătoasă, așa vor iubi și așa vor știi să primescă iubirea. Pe de altă parte, când în cuplu sunt tensiuni și certuri nerezolvate, copilul se simte în nesiguranță, chiar dacă, cum spun mulți părinți, certurile nu sunt de față cu copilul și acestă nesiguranță și suferință ale lui se exprimă prin agresivitate, critică, nemulțumiri personale, neîncredere în el și ceilalți, anxietate și neliniște, îngrijorări, submisivitate și teamă de confruntare. Când există tensiuni nerezolvate în cuplu, copilul se simte abandonat, simte că nu poate conta pe noi, părinții, și se izolează sau devine temător, nu se mai deschide atât de mult către parinte, ori pentru că nu vrea să-l mai supere, simte nevoia de a-l proteja, sau pur și simplu nu mai are încredere că părintelui îi pasă cu adevărat de el sau ea.

Copiii învață vulnerabilitățile noastre și cultura din care provenim și în care trăim, încă punitivă și cu relații nesănătoase, reprezintă factori de risc pentru bunăstarea emoțională a copilului. Însă când cuplul trăiește în confort, cu afecțiune, exprimarea bucuriei și aprecierii, copilul se simte relaxat să fie copil, să exploreze, să fie în contact cu propriile lui nevoi, fără să se activeze modul de protecție și apărare. Când părinții au grijă de starea lor de bine, copilul înțelege că responsabilitatea lui este propria stare de bine, identitatea lui, relațiile lui de prietenie. Altfel, teama sau frica permanentă îi distrag atenția de la învățare și cunoaștere.

 

A: Care este impactul momentelor tensionate dintr-un cuplu asupra copiilor?

D.P.: Depinde de frecvența lor și de modul în care sunt încheiate. Copiii au nevoie să învețe din ceea ce facem noi în relațiile apropiate unde există divergențe, incompatibilități, tensiuni care ajută relația să fie și mai de încredere, și cei doi să se înțeleagă unul pe altul mai bine. Să nu le fie frică de conversațiile dificile, ci să le privească cu curiozitate și acceptare. Uneori, când ne este greu și reacționăm nepotrivit, poate prin critică sau furie exprimată nepotrivit, celălalt are înțelepciunea de a nu reacționa personal și de a fi alături de noi, fără atac. Sau și dacă amândoi ne-am pierdut controlul, ne reapropiem, ne asumăm, ne cerem iertare. Nu rămânem cu resentimente și blamarea celuilalt. Avem mereu o contribuție. Asta au nevoie copiii să învețe, nu perfecțiunea iluzorie, ci onestitatea, vulnerabilitatea, umanitatea, responsabilitatea.

Modul în care un cuplu sau doi părinți își rezolvă aceste tensiuni este modul în care și copilul va reacționa, noi suntem modelul lui. Și în funcție de biologia, temperamentul lui, va învăța un mod sau altul de reacție în funcție de situație. Va învăța critica, respingerea, agresivitatea, neasumarea și blamarea celorlalți, teama de confruntare și teama de eșec. 

Copiii au nevoie de sens, să se simtă ascultați și înțeleși și să înțeleagă. Mai ales momentele dificile din familie sau stresul și tensiunea. Sigur, adecvat vârstei lor. Evitarea unor discuții cu copiii sau lipsa de explicații este nesănătoasă pentru ei.

 

A: Ce pot face părinții pentru a gestiona cât mai bine o astfel de situație?

D.P.: În primul rând să reacționeze cu calm și răbdare fără nicio formă de pedeapsă. Dacă tensiunea există în cuplu, să ofere copilului un minimum de explicații și soluții fără blamarea celuilalt. „Știi uneori și adulții își pierd cumpătul sau controlul, însă avem și eu și mama/tata încredere că ne vom înțelege unul pe celălalt”. Sau „M-am simțit îngrijorată și mi-am pierdut controlul și am ridicat tonul, îmi pare rău pentru asta”.

Un alt lucru important pe care copiii îl au de învățat este că uneori ne pierdem controlul, suntem reactivi însă ne propunem să reparăm și să schimbăm, să repetăm de mai puține ori același mod de reacție. Și dacă partenerul își cere iertare, copilul să audă și să învețe ce spunem noi mereu : „Mulțumesc că ți-ai cerut iertare.” Copiii au nevoie să audă asumarea în cuvinte și să vadă fapte. Conflictele și feedbackul negativ între adulți sunt un bun moment de creștere și evoluție personală. Să nu le privim ca atacuri la persoană sau critică. Mai ales când avem o relație care are la bază aprecierea reciprocă, mulțumirile zilnice, recunoștința unul față de celălalt, avem și un spațiu de evoluție. Incompatibilitățile și diferențele în cuplu și relații sunt una dintre cele mai bune șanse de creștere, el știe ceva ce mie îmi e greu și invers, ea este mai sociabilă, partenerul este mai retras, el este mai serios, ea mai jucăușă etc.

A: Care este rețeta fericirii în 3, 4 sau chiar mai mulți?

D.P.: Grija pentru relație, în primul rând pentru relația de cuplu. Când cuplul este bine atunci și copiii se simt în siguranță și au încredere și, esențial, au spațiul și libertatea de a fi copii. Cuplul să fie o prioritate pentru cei doi parteneri. Mulți părinți ignoră cuplul de dragul copiilor, însă acest sacrificiu nu îi este de folos copilului. Mai degrabă învață îndreptățirea, nu empatia, bunătatea autentică și reciprocitatea. Și o imagine distorsionată a responsabilității : copilul devine vigilent față de stările părinților și își distrage atenția de la propriile lui nevoi. Nevoile tututor trebuie să conteze.

Și al doilea lucru esențial este iertarea și asumarea relației. Să îți ceri iertare primul, fără justificări și scuze. Să existe acestă valoare în familie, iertarea, repararea relației orice ar fi, atunci ai încredere. Orgoliul produce rupturi și neîncredere.

Al treilea lucru important din observațiile mele este bucuria împărtășită în cuplu, prezența și reconectarea zilnică. O relație are nevoie de multe momente bune, de momente noi, de prezentă pentru a-și regăsi energia și motivația. Sentimentul că ne este bine împreună, în ciuda momentelor dificile. Copiii simt când tu ești acolo pentru ei, când pot conta pe tine fără sacrificiu și fără a-l responsabiliza cu fericirea sau nefericirea ta.

 

* Membrii comunității Avenor beneficiază de un discount. În baza codului de reducere #partener27avenor (care trebuie introdus în formularul de înscriere) beneficiați de o reducere de 25% din taxa de participare. Astfel, toți membrii comunității vor plăti taxa de participare de 188 lei/pers, respectiv 300 lei/cuplu.

Pentru confirmarea locului e nevoie de achitarea taxei de participare  prin virament bancar în contul Mind Education&Health nr. RO73BTRL04501202N75276xx, deschis la Banca Transilvania.

De vreo două săptămâni mă mănâncă degetele să scriu ceva pentru blogul școlii. La început, am vrut să scriu despre vizita noastră la Școala Ferdinand, despre împrietenirea elevilor Avenor cu cei de acolo, despre activitățile remarcabile care se desfășoară acolo, despre minunata Violeta Dascălu, o directoare cu adevărat unică.

Mai încolo, am vrut să scriu despre întâlnirea care a avut loc acum o săptămână la noi la școală cu o parte dintre absolvenții anilor trecuți, despre constituirea grupului Alumnii Avenor, despre momentele vesele și calde împărtășite cu vizitatorii noștri, elevi de a 9-a, a 10-a, a 11-a și a 12-a la diverse licee de prestigiu din București.

Mă tot bate gândul să mai scriu un articol despre Caietul de patrimoniu elaborat de Adriana Scripcariu, cu sprijinul căruia elevii Avenor vor face în următorii ani lecții destinate cunoașterii moștenirii noastre culturale, populare, religioase, spirituale.

Dar săptămâna trecută s-a încheiat solemn și trist cu trei zile de doliu național pentru Regele Mihai al României și cu funeraliile regale și, de atunci, tot gândesc câteva rânduri alături de miile care s-au scris, s-au spus, s-au văzut în aceste zile.

Mărturisesc din capul locului că nu sunt o adeptă a monarhiei, fie ea și constituțională, ca formă de guvernământ. Nu că n-aș purta o mare considerație marilor regi care au dus țara asta spre modernitate, civilizație, cultură occidentală, nu că n-aș fi evocat în permanență figura regelui Mihai cu un tandru respect. Dar, filozofic vorbind, înțeleg cu greu ideea că o țară poate și trebuie guvernată doar prin învrednicirea sorților vreunei domnii, care poate fi glorioasă, mediocră sau pur și simplu toxică prin simpla statornicire a unei prezențe umane. În toți acești ani în care am discutat mult în familie sau în grupul nostru de prieteni despre monarhie, am avut intervenții atât de vehemente, încât Liviu, soțul meu, mi-a și creat porecla de „Mița mea”, cu referire directă la pitorescul personaj Mița Baston, republicana de Ploiești, din „D-ale carnavalului” a lui Caragiale.

Nu pot să mă plâng că am crezut o clipă balivernele care ni se vindeau în școală cu fuga lui Mihai, cu vagoanele încărcate de aur și comori, cu insurecția armată din august 1944 săvârșită de comuniști. Nu. În toată confuzia minții ei zburătăcite, mama mi-a evocat fragmente de istorie trăită înainte de comuniști și după, în care, însă, prețuirea ei se împărțea egal între Carol al II-lea, Mihai și… Antonescu. Dar, ceva-ceva tot a rămas în memoria unui copil veșnic suspicios în legătură cu orice informație venită pe cale oficială, de la școală și toate celelalte mijloace de propagandă.

După 1990, ca mulți alții din generația noastră hrănită cu fake-uri istorice, am asimilat o sumedenie de lecturi recuperatoare, biografii de personaje ilustre, memorii ale anilor de persecuție comunistă, ale exilului. Inevitabil, am ajuns și la celebra carte de Convorbiri cu Regele Mihai I, alcătuită de regretatul scriitor Mircea Ciobanu. O voluminoasă carte de interviuri purtate la începutul anilor ‘90, plină de mărturisiri ample, de onestitate intelectuală, de evocări gingașe, de umor subtil.

Au urmat aproape treizeci de ani în care, în istoria noastră recentă, aparițiile regelui Mihai au creat momente de sublim popular, de stupoare datorată halului în care a fost tratat de autoritățile nouăzeciste, de calm armistițiu cu oficialitățile. Abia în 2001 Regelui i s-a permis să vorbească în Parlamentul României. Revedeți acel discurs, vă rog, verificați acuratețea mesajului, simplitatea, coerența, distincția stilistică. Eu o să-l studiez la clasa a 10-a anul următor, cu elevii mei.

Moartea regelui Mihai, previzibilă, aproape anunțată, a venit parcă tot pe neașteptate. Dar mai surprinzător decât un anunț îndoliat, am avut cu toții ocazia să surprindem un crâmpei de Românie cum nu credeam că se mai poate întâmpla în timpuri de scindare națională, de disoluție politică, de abandon legislativ.

La început a fost recuperarea memoriei prin intermediul zecilor de ore de film documentar, emisiuni cu invitați decenți, prestigioși, la câteva televiziuni și posturi de radio. Apoi s-a instaurat doliul de trei zile care ne-a făcut pe mulți dintre noi mai îngândurați, mai reflexivi. Ritualul oficial, operat cu maxim profesionalism, punctualitate, discreție a fost dublat de ritualul străzii și al drumurilor din țară. O mulțime tăcută, respectuoasă, adâncită în durere, încolonată într-un șir simbolic al pioșeniei. Lumânările și florile albe de la gardul Palatului. Forța scandării „Regele Mihai!” în momente cumpănite. Perfecta civilitate a acestei mase de oameni, în toate împrejurările despărțirii de Rege: la poalele Patriarhiei, pe străzile Bucureștiului, în gări mici și ponosite. Strania unitate a mesajelor puterii, opoziției, Digi TV, antenele, Hotnews, Agerpres.

Am avut pentru câteva zile iluzoria senzație că s-a putut realiza irealizabilul Unității naționale, cum n-am avut parte de aproape un secol și cel mai probabil n-o să mai avem parte. Am avut, după vremuri de incertitudini identitare, senzația că se poate, că s-ar fi putut. Că vreme de decenii, făptura demnă și discretă a Regelui Mihai ar fi putut să sprijine mai mult neamul ăsta autooropsit. Dacă ar fi fost lăsat. Dacă.

Acum, după ce toate astea s-au terminat, suntem oleacă mai orfani, mai singuri, mai fărădețară. Mai fărădelegi.

Și cum spunea Ștefan Augustin Doinaș într-o minunată poezie de dragoste:

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, 
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …

Fotografie realizată de Dragoș Asaftei în timpul funeraliilor regelui Mihai

Continuăm seria de recomandări de lectură cu trei volume care propun teze și viziuni diferite asupra lumii în care trăim și a istoriei care a adus-o în acest punct.

 

• Diamond, Jared – “Viruși, arme și oțel – Soarta societăților umane” – București, Editura All, 2014
• Harari, Yuval Noah – „Sapiens” – București, Editura Polirom, 2017
• Kolbert, Elizabeth – „A-6-a Extincție – O istorie nenaturală a Pământului”, București, Editura Litera, 2016

 

Text de Maria Tănăsescu*

În memoriile sale, Sartre mărturisește: „În cărți m-am întâlnit cu universul: digerat, clasificat, etichetat, mediat, totuși formidabil”. Așa am exclamat la finalul lecturii celor trei cărți pe care vi le propun azi, formidabile, luate împreună, căci un încăpățânat fir roșu le unește; extraordinară, fiecare, luată separat, pentru că propune propria sa teză și viziune asupra lumii de azi și a istoriei care a adus-o în acest punct; fiecare dintre cele trei unghiuri de a o privi are o adâncă originalitate și o înduioșătoare nevoie de a încerca o explicație a ce mai înseamnă să fii azi om.

Cei trei autori sunt ei înșiși subiecte de poveste, prin întinderea vastă a intereselor și experiențelor lor, prin aplecarea neobosită către întrebări care multora dintre noi ne scapă.

Yuval Noah Harari are perspectiva unui istoric specializat în epoca medievală la Oxford, ale cărui teme de cercetare în prezent sunt chestiuni care țin de macro-istorie. De pildă, fluxul istoriei e unul coerent, are direcție, și dacă da, direcția e către unitate, sau diversitate?

Elizabeth Kolbert e ziaristă la The New Yorker, a luat premiul Pullitzer pentru non-ficțiune, are privirea ascuțită a unui ziarist și aplecarea către erudiție a unui om de știință, acoperind nu mai puțin de șase discipline în cartea sa.

Jared Diamond e profesor de geografie, specialist în păsările din sudul Pacificului, cu interese  în domenii diverse, de la biofizică și limbi străine (cunoaște 12) la compoziție muzicală. Cartea lui a câștigat, de asemenea, premiul Pullitzer.

Prin urmare, fiecare își concepe elaborat platforma de idei dintr-un unghi diferit.

Cercetătorul

Harari e inovatorul, cel care are plăcerea de a-și îmbrăca ideile în haine uneori scandaloase, de dragul efectului stilistic, dar cercetarea lui e profundă și atotcuprinzătoare. E perspectiva unui cercetător specializat, cum spuneam, în marile întrebări ale istoriei.

Teza lui pleacă de la ideea că Homo Sapiens a fost, pe parcursul unei lungi perioade istorice (a rămas vreme de câteva milioane de ani undeva la mijlocul lanțului trofic) „un animal de mică însemnătate”. Apoi, a propulsat brusc (ceea ce, în termeni evoluționiști se traduce în câteva sute de mii de ani) chiar în vârf. Dincolo de explicații legate de dimensiunea creierului, de apariția focului, care a adus cu sine gătitul, implicit o digestie mai rapidă, o scurtare a tractului digestiv la Homo Sapiens și o mărire a creierului, Harari înaintează ideea că ceea ce ne-a transformat în regii (adesea cruzi și exterminatori) ai celorlalte specii e capacitatea noastră de neegalat de a crede colectiv în ficțiuni.

Ei bine, da, argumentează Harari, de la bani la statele-națiuni, de la religii la sistemele judiciare, toate sunt constructe imaginare, sociale, produse ficționale în care investim de manieră colectivă încredere și câtă vreme „încrederea comună persistă, realitatea imaginată își exercită forța în lume”.

Sigur, asemenea afirmații au darul de a ne stârni curiozitatea, scepticismul, sau măcar de a ne face să ridicăm neîncrezător o sprânceană, dar fapt e că Harari traversează întregi epoci preistorice, cu obsesia detaliului și punctează cele mai importante revoluții care ne-au adus aici, de la cea agricolă la cea industrială, apoi cea cognitivă, care a adus cu sine legendele, miturile, zeii și religiile.

De neignorat ca punct de cotitură este apariția limbajului, care a funcționat de la început ca vehicul social al bârfei, dar mai important, ca mijloc de transmitere a unor informații despre lucruri care nu există.

Povestitorul

Elizabeth Kolbert e jurnalista care călătorește neobosit, umăr la umăr cu oamenii de știință, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, în acele locuri în care se pot găsi urmele disparițiilor unor întregi cataloage de specii, sau chiar în locuri unde poți, în zilele noastre să fii aproape martorul acestor extincții. Alege pentru fiecare zonă câte o specie-simbol, care spune povestea propriei dispariții, iar toate aceste fragmente compun tabloul uneori dramatic al epocii deja cunoscute drept Antropocen, adică acea epocă dominată de figura centrală a omului, care își orchestrează meticulos propriul final, epoca pe care o traversăm acum.  

Istoria vieții, pentru Elizabeth Kolbert „presupune lungi perioade de plictiseală, întrerupte, ocazional, de panică.” Călătorind și studiind pe insule minuscule din Marea Tireniană, în munții din Peru sau în Valea Neander, de lângă Koln, unde s-au găsit primele oase aparținând oamenilor de Neanderthal, una dintre speciile, pe care, conform celor mai recente teorii, Sapiens le-a „înlocuit”, Kolbert ajunge la concluzia amară că „Homo Sapiens s-ar putea să nu fie numai agentul celei de-a șasea extincții, ci și una dintre victimele sale”.

Geograful

Pentru Jared Diamond, disparitățile dintre est și vest, evoluțiile diferite ale societăților sunt de pus în mod esențial pe seama intersecției dintre elemente geografice și de mediu.

Istoria interacțiunilor dintre popoare, mai notează el „a fost marcată de cuceriri, epidemii și genocide. Aceste coliziuni au creat reverberații care încă nu au apus după atâtea secole și care continuă în unele dintre zonele cele mai tulburate ale globului”.

Teoria lui Diamond pleacă de la o discuție purtată în anii ‘70 ai secolului trecut cu un politician din Noua Guinee, Yali, care întreabă: „Cum se face că voi, oamenii albi ați reușit să dezvoltați cargo în asemenea măsură (cargo cuprinzând tot soiul de lucruri, de la medicamente la umbrele și mașini) și le-ați adus în Noua Guinee, în vreme ce noi, oamenii de culoare, n-avem niciun fel de cargo propriu?“ E de fapt marea întrebare legată de distribuția resurselor între diversele zone ale lumii.

Răspunsul către Yali se întinde pe câteva sute de pagini și parcurge „istoria tuturor oamenilor din ultimii 13.000 de ani” și încearcă să explice că: „diferențele zdrobitoare dintre istoria popoarelor de pe diferite continente nu se datorează diferențelor înnăscute dintre ele, ci diferențelor dintre condițiile lor de mediu”.

Prin urmare, această teorie a cauzelor geografice sau de mediu care au stat la temelia creșterii și decăderii imperiilor și civilizațiilor, la care se adaugă călătoriile devastatoare ale microbilor dinspre lumea veche înspre lumea nouă (microbi proveniți de la animale, pe care europenii le domesticiseră și alături de care conviețuiseră suficiente milenii cât să dezvolte o rezistență genetică; în vreme ce în lumea nouă, majoritatea animalelor care ar fi putut fi domesticite fuseseră demult vânate) este un pretext minunat ca autorul să ne traverseze prin 13.000 de ani de istorie, inclusiv ultima eră glaciară, între care cele mai convingător conturate capitole sunt cele care vorbesc despre domesticirea plantelor și a animalelor.

Frumusețea lucrurilor mici

Dincolo de această superputere, de a te uita de sus la istorie, de a o putea scruta la nivel macro, de  adopta perspectiva unui „spion cosmic” asupra istoriei civilizațiilor, eu rămân din aceste trei cărți-mărturii cu frumusețea lucrurilor mici, a detaliilor din natură pe care le trecem cu vederea, așa cum facem și cu istoria „mare”.

Frumusețea păsărilor care se aud cel mai bine la asfințit.

Frumusețea unor meserii despre care nici nu știam că există, cum sunt stratigrafii (specialiști în vârsta straturilor geologice) sau palinologii (botaniști specializați în polen și spori).

Frumusețea recifului de corali – (parte animal, parte vegetal, parte mineral), construcție în același timp vie și moartă, a cărei esență rezidă în munca de echipă pentru producerea polipilor. Marea Barieră de Corali, fabulosul edificiu de 2400 km, cu o grosime de 150 m, în cadrul căreia mii de alte specii evoluează în strictă dependență față de corali este întâiul semn al decăderii.

Frumusețea foraminiferelor, alchimia calcifierii, a creării, (ion cu ion de calciu) a exoscheleților, fragile cuiburi pentru încă și mai fragile creaturi, primele victime și cele dintâi alarme ale creșterii acidității oceanelor, „sora geamănă, la fel de malefică a încălzirii globale” (în condițiile în care o treime din dioxidul de carbon pompat de oameni în aer a fost absorbit de oceane).

Frumusețea defilării furnicilor-soldat. Specii mereu în mișcare, extrem de lacome, care sprijină multe alte specii. Au în urma lor păsări care consumă insectele pe care furnicile le forțează să iasă de sub frunze, sunt urmate de fluturi care consumă excrementele păsărilor. Această paradă furnică-pasăre-fluture e metafora stabilității unei zone cum e Amazonul, în care, dacă regulile jocului se schimbă (de pildă, din pricina tăierii masive a copacilor), e afectat un întreg lanț de specii dependente.

Ipoteze ale evoluției

Homo Sapiens sunt „distructivi și miopi, progresiști și altruiști”, dar cum arată, se întreabă pe tonuri diferite cei trei autori, viitorul lor?

Fapt e, așa cum punctează Jared Diamond, că civilizațiile se prăbușesc la scurtă vreme după ce au atins apogeul.

Harari înaintează câteva ipoteze plauzibile ale evoluției, sau mai curând spus, ale metamorfozei lui Homo Sapiens, așa cum îl cunoaștem acum, în lumina cercetărilor celor mai interesante care au loc acum în lumea științifică. De pildă, cyborgii (cu nume suficient de strâns legat de lumea sci-fi încât să ne ridice din nou bariera scepticismului), care nu sunt altceva decât ființe parțial organice, parțial anorganice. Apoi, programarea genetică, medicina personalizată, readucerea la viață a unor specii demult dispărute (mamuți, dinozauri, Neanderthalienii), ingineria genetică și biologică, transformarea unora dintre cele mai letale bacterii în biocombustibil și, în cele din urmă, chestionarea finitudinii vieții umane (proiectul Ghilgameș), frânarea proceselor bolii și bătrâneții.

Mi-a prins tare bine acest maraton de idei la început de toamnă, vă invit să le parcurgeți, sunt food for thought, cum spun englezii și aș adăuga că sunt material fertil de conversații cu copiii pentru multe săptămâni de acum încolo.

*Despre autorul recenziei – Maria Tănăsescu, părinte în comunitatea Avenor:

Am formare de interpret de conferință și traducător și sunt înconjurată de cărți de când mă știu. Munca mea de interpret și traducător mă obligă să fac documentare în domenii diverse, specializate și adesea pasionante. Citesc cu patimă, nediscriminatoriu, beletristică, non-ficțiune și în anii din urmă, multă literatură pentru copii. Am mai scris texte culturale și de întâmpinare și în alte tărâmuri ale internetului. Mă bucur să pot deschide și aici, înăuntrul comunității de părinți Avenor (școala unde și copiii mei învață), un spațiu de dialog și dezbatere pe marginea cărților pe care le citim și a celor mai relevante idei din lumea în care trăim.

Șase membri ai comunității Avenor au participat anul acesta la a 6-a ediție a Transmaratonului, o competiție de alergare și fundraising organizată anual pe Transfăgărășan. Patru dintre ei au alergat la proba de semimaraton (21 de kilometri), iar doi au trecut linia de finish la ultramaratonul de 50 de kilometri. Peste 180 de kilometri puși cap la cap, parcurși în pas alergător pe drumul considerat poate cea mai frumoasă șosea din lume. Despre plăcerea acestei curse, dar și despre ambiții, motivații și depășirea limitelor vorbesc pe rând, în textul de mai jos.

 

Cum a început povestea Transmaratonului

Andrei Roșu, părinte în comunitatea Avenor, sportiv de anduranță, ultramaratonist și inițiator al acestei competiții:

În 2011, în toamnă, pregătindu-mă pentru un maraton montan, am mers pe Transfăgărășan să mă antrenez și, măsurând distanțele, am constatat că de la Cabana Bâlea Cascadă până la Cabana Capra sunt aproximativ 21 de kilometri. Am zis că se potrivește prea bine să nu organizăm ceva aici, mai ales că era de curând considerată cea mai frumoasă șosea din lume. În plus, începuse perioada în care mă tot gândeam cum să mai strângem fonduri pentru cauzele pe care le sprijineam – Hospice Casa Speranței, Școala de Valori și Viitor Plus, transformat ulterior în Pădurea Copiilor. Am zis: ce interesant ar fi să facem aici, pe Transfăgărășan, o alergare, la care să participe cei care-și asumă să devină fundraiseri. Așa a apărut platforma Transmaraton, platformă de alergare și de fundraising și a funcționat foarte bine: au fost și ediții când s-au strâns 100.000 de lei, avem peste 600.000 de lei adunați în cele 6 ediții. Cel mai important este că am creat o cultură de fundraising care la momentul acela în România nu era foarte puternică. Avem mii de donatori de atunci, suntem o comunitate de donatori. Ne bucură foarte mult și că de la un an la altul avem un număr foarte mare de participanți care se întorc.

Focusul acestui eveniment nu e pe competiție, cel puțin nu în zona de alergare, ci mai curând în zona de fundraising, acolo încurajăm noi competiția. Astfel credem noi că atragem oameni frumoși, care nu vor neapărat să se claseze pe un loc anume, ci pur și simplu vin pentru frumusețea evenimentului și pentru a-și explora niște limite.

Traseul

Oana Fotino, soția lui Andrei, Office Manager la Avenor și unul dintre veteranii de la Transmaraton:

Eu am fost la a 5-a ediție anul acesta, am participat la al 5-lea semimaraton. Alergi de plăcerea traseului, de plăcerea atmosferei, e ca într-o familie tot ce se întâmplă acolo, și înainte de cursă, și după cursă, cu relațiile care se construiesc între oameni. Mi se pare că este diferit de maratoanele unde vin mii de oameni, dar nu există o legătură dintre ei. Traseul nu este chiar atât de greu, pentru că te motivează lumea din jur: oricine trece pe lângă tine îți spune o vorbă bună, te aplaudă.

Andrei Roșu:

În ciuda frumuseții acestui traseu, mai ales când vii pentru prima dată, e totuși o cursă grea, ai de urcat și de coborât mult. Mai ales dacă vii dintr-un oraș ca București, unde nu ai diferență de nivel pentru a te antrena, e un șoc, pentru că folosești alte grupe musculare. Coborârile sunt în general mai problematice pentru musculatură.

Alex, fiul Oanei și al lui Andrei și elev la Avenor College – a participat de 3 ori la Transmaraton, iar la 7 ani a devenit cea mai tânără persoană din Europa care a reușit să termine un semimaraton:

Pentru Alex, cursa de semimaraton de anul acesta nu a fost deloc complicată, dimpotrivă, spune el: „Eu aș fi vrut să fac mai mulți kilometri, dar la 42 e puțin mai greu, 30 cred că e bine.” Vântul care a suflat cu putere i-a făcut mici probleme la urcare, dar la traseu în coborâre. Iar momentul cel mai frumos al cursei de semimaraton a fost atunci când a ajuns în punctul cel mai înalt: „mă uitam în jos și vedeam cât am alergat, toate serpentinele urcate”.

Experiența

Liviu Năstasă, părinte în comunitatea Avenor și maratonist:

Pentru mine a fost prima participare și, cu siguranță, nu va fi unica. A fost o altfel de experiență de alergare. N-am simțit-o ca pe o competiție propriu-zisă – presupun că singura competiție e cu tine însuți în toată povestea asta. N-am plecat cu aspirația de a fi primul, e adevărat că n-am plecat nici cu aspirația de a fi ultimul. La final, am constatat că nu prea  mi-au ieșit calculele – ori eu calculasem prea optimist, ori vântul mi-a făcut o surpriză – dar am fost foarte încântat de experiență, de oamenii din jur, de felul în care se interacționează și din perspectiva faptului că a fost pentru prima dată când eram fundraiser.

Anul viitor îmi propun ca pe lângă fundraising, să-i conving pe cât mai mulți dintre cei pe care-i cunosc să  se înscrie și ei și să împartă energia asta și altora.

Eu și soția am început să alergăm de la faptul că n-am participat la un Cros Avenor (în urmă cu 4 ani, când s-au înscris în cursă, dar nu au participat, n.r.). Și am zis OK, din momentul acesta, trebuie să fac ceva, nu pot să creez o promisiune pe care să nu o onorez. Am zis că vrem să-l și motivăm pe Andrei (fiul lor și elev la Avenor, n.r.) să facă mai mult.

Ambiția

Diana Segărceanu, părinte în comunitatea Avenor și director executiv al Avenor College

A fost o dorință a mea să merg la Transmaraton, un schimb pe care-l aveam în minte pentru Andrei, pentru că el a fost întotdeauna la Crosul Avenor. Și am zis că trebuie să-i întorc această favoare. Anul trecut la Cros, când am terminat din nou cursa de 5 kilometri, i-am spus lui Andrei: „eu vin la Transmaraton!” Dar n-am făcut nimic până pe 23 aprilie, când ne-am întâlnit la o zi de naștere și l-am rugat să-mi instaleze aplicția Coaching în Alergare. Pe 1 mai m-am apucat de alergat. Nu mi-am cumpărat absolut nimic nou, tot echipamentul meu era de sală. Am zis plec, am plecat și nu m-am mai oprit.

Inițial am vrut la 21 de kilometri. Pe măsură ce oamenii-mi spuneau că e mult 21, am zis OK, care-i mai mult? 42. OK, la 42 mă duc. După care, când am trecut de la ținta de 42 la 50 de kilometri, l-am întrebat pe Andrei, iar el mi-a spus întotdeauna „Du-te, du-te!”. Alții mă descurajau, dar cu cât mă descurajau mai mult, cu atât mă ambiționam mai tare. De ce?

Depășirea limitelor

Urmărindu-l pe Andrei de-a lungul timpului, mi-am dat seama că avem cu toții niște limite, că există un zid de care m-am lovit și eu. Andrei a început să alerge în 2009, colegele mele au făcut ștafetă de semimaraton acum câțiva ani. Mi se părea ceva enorm.

Am început să alerg și eu la Crosul Avenor din rușine, din conștiinciozitate. Am zis: hai să plec, dacă nu mai pot, mă opresc. Când am văzut că am terminat 5 kilometri și nu am murit, atunci mi-a dat seama că am trecut de prima limită. Și mă bucur foarte tare că sunt copii, sunt părinți care au alergat prima dată la Cros și merg mai departe, își doresc să continue.

Motivația

Să-mi demonstrez mie că se poate. Recunosc că mi-a plăcut foarte mult și ideea de fundraising, să strâng niște bani pentru o cauză în care cred foarte mult, Hospice Casa Speranței. Mi-am depășit targetul, nici asta nu am crezut că se poate. N-am strâns în viața mea bani, niciodată pentru nimic. Oamenii în România spun nu avem cultură de fundraising, nu se poate. Și asta a fost o limită pe care am depășit-o. Așadar se poate să alergi, se poate să strângi bani, se poate să alergi cu vântul în față.

Și m-a inspirat și Alex. Dacă un copil de 7 ani poate să alerge, eu de ce să nu pot?

Susținerea

Tudor, fiul Dianei și elev la Avenor College, a venit să-și susțină mama și a ajuns să alerge alături de ea un semimaraton.

Am făcut un pariu cu tata că pot să alerg 21 de kilometri. M-am dat jos din mașină și am pornit. M-au impresionat susținătorii – dacă treceai pe lângă un alergător, îți spunea Bravo! Tot așa! Continuă! Foarte bine!

Diana Segărceanu:

M-a ajuns din urmă când coboram, a alergat 10 km la coborâre, i s-a părut ușor și i-am zis: hai înapoi până sus! Până la urmă a alergat 22 de kilometri.

Beneficiile

Oana Fotino:

Petrecem mult mai mult timp afară, nu stăm la tablete, telefoane și alte gadgeturi. Avem o condiție fizică mult mai bună.

Andrei Roșu: 

În ziua de azi, nu mai ai parte de momente în care să fii doar tu cu tine, pentru că de când te trezești până când te culci, ai foarte multe lucruri care-ți distrag atenția și e foarte greu să-ți dai seama dacă ești pe drumul cel bun, dacă trebuie să mai ajustezi direcția. În acea oră de alergat, după primele 10-15 minute în care îți vine să te întrebi „de ce sunt eu aici?”, în momentul în care corpul se liniștește și revii la un puls OK, e ca o formă de meditație activă, mintea se golește de gânduri. Deciziile importante ar ajuta să fie luate după o oră de alergare, pentru a nu reacționa impulsiv.

Liviu Năstasă:

Pentru mine, alergarea a însemnat și înseamnă energie pozitivă. Apoi, mi-a dat mult mai multă încredere prin depășirea unor limite pe care le avem arbitrat în minte. Acum, alergarea a devenit parte din rutina aproape zilnică, iar asta mă ajută destul de mult.

Nutriția

Andrei Roșu:

Un alt beneficiu important este faptul că schimbă radical metabolismul, corpul începe să-ți ceară un anumit tip de mâncare și devii mult mai atent la ceea ce mănânci. Dacă vorbim pe termen lung, dacă vrem să ne menținem în formă și sănătoși, alergarea și nutriția fac un pachet foarte bun.

Carmen Năstasă, părinte în comunitatea Avenor și alergător de semimaraton

Pentru noi foarte importantă e organizarea în alimentație. Noi am și slăbit amândoi câte 15 kilograme de când ne-am apucat de alergat acum 3 ani, pentru că noi mâncam haotic, știam că nu e bine, dar impulsul exista. Odată ce ai văzut că se duc doar 60 de calorii pe kilometru, când te uiți pe un baton și vezi că are 120 și știi cât efort ai depus pentru fiecare kilometru, efectiv îl zvârli înapoi.

Când am terminat primii 5 kilometri și am văzut că am ars doar 300 de calorii, am zis că nu e bine și am început să citesc. Încet-încet calculezi și caloriile, înlocuiești și cu salată, și nefiind decât salată în casă, copilului începe să-i placă salata și chiar s-o adore.

Disciplina

Diana Segărceanu:

Este și disciplina de a fi foarte atenți la etichete. Eu sunt o gurmandă și o pofticiasă, dar fără să fac niciun efort mental de voință, pur și simplu, acum simt ce trebuie să mănânc – caut anumite lucruri, știu că-mi fac bine, le-am testat. Nu durează mult, nu durează ani. În câteva luni, pur și simplu ascultându-ți corpul începi să-ți dai seama. Nu mai zic că intri altfel în pantaloni, nu?

Andrei Roșu:

Alergarea te ajută foarte mult și să-ți organizezi viața. Pentru a atinge niște obiective, borne de kilometri, trebuie să ai un anumit plan de antrenament, o rutină săptămânală. Și este foarte ușor să muți disciplină pe care o dobândești în alergare în viața profesională sau în alte arii ale vieții. Ceea ce mi se pare foarte important și cred ne lipsește și la nivel de țară, este dorința de a avea obiective mari, care aparent sunt dincolo de limitele noastre, și această constanță de a face zilnic câte un pas, pentru că nu te antrenezi într-o singură zi pentru o astfel de cursă, te antrenezi luni întregi.

Inspirația

Diana Segărceanu:

Mai este un aspect pe care-l împărtășim cu toții: să fii un exemplu pentru copiii tăi. Alergarea are beneficii fără efecte secundare.

Andrei Roșu:

Și e frumos că inspirația de obicei depășește cadrul familiei. În mometul în care ești în mediul profesional, sigur, la început poate unii se amuză pe seama inițiativei tale, dar toți observă trasformările și, mai devreme sau mai târziu, încep și ei să facă schimbări. Sportul nu e doar un moft, ar ajuta să facă parte din rutina noastră zilnic. E un proces de igienizare până la urmă, ca spălatul pe dinți, ca dușul.

La Avenor citim. Citim cu plăcere și cu perseverență, iar de aici înainte ne propunem să facem recomandări, pe care sperăm să le putem discuta, dezbate cu ceilalți cititori din comunitatea noastră. Creștem o nouă generație de cititori citind noi înșine și oferindu-le modelul unei vieți construite în jurul cărților și ideilor proaspete.

Începem seria de recomandări de lectură cu un volum de Alain de Botton, o carte dedicată călătoriilor care poate deveni „un companion discret și plin de înțelepciune al după-amiezelor leneșe” din vacanță.

 

„ARTA DE A CĂLĂTORI” (Alain de Botton)

Text de Maria Tănăsescu*

Călători, rătăcitori, nomazi, pelerini, nestatornici, cu toții suntem îmbrățișați cu erudiție și înțelegere de această carte aproape renascentistă a lui Alain de Botton. Mărturisesc că am evitat multă vreme scrierile lui Alain de Botton, îmi părea că încercările lui de a îmblânzi filosofia pentru noi, cei mulți și neinițiați aveau cumva un aer prea lumesc. Dar nu, aici vă promit că vă veți afla față în față cu o delectare de la prima la ultima pagină, o carte prețioasă, de păstrat, dar și de dăruit.

De Botton însuși este un călător anxios, nu teribil de entuziast, ba chiar ușor blazat și episoadele din propriile sale călătorii, care se întrețes cu experiențele altor călători, mai cunoscuți, sunt pline de umor și autoironie.

Călătorul pe care îl investighează de Botton e un filosof, în felul său; nu e preocupat atât de destinația sa viitoare, ci mai curând îl preocupă de ce-urile din spatele impulsului de a călători și de a-și afla, în ultimă instanță, fericirea. Prin urmare, autorul își ia în ajutor, pentru fiecare dintre capitole, câte un artist-călător, care a meditat asupra actului de a călători și a descoperit un adevăr în patima deschiderii de noi drumuri.

Întâiul paradox pe care îl observă autorul este că de cele mai multe ori anticipația călătoriei, planurile de călătorie, imaginația, în cele din urmă cântăresc mai greu decât destinația către care ne îndreptăm.

Unul dintre capitolele mele preferate din carte este cel destinat locurilor de tranzit, cu teribila lor poezie: aeroporturi, gări, săli de așteptare de tot soiul, apoi primele vehicule care au slujit călătorii –  trenuri, vapoare, locuri în care viețile se suprapun gălăgios, în grabă.

Baudelaire, fascinat și dezamăgit în egală măsură de călătorii a scris mult despre poezia acestor locuri de tranzit și despre vapoare, aceste vehicule fascinându-l în egală măsură – vaporul era pentru el această  “creatură de proporții, imensă, complicată, dar agilă, un animal plin de spirit, suferind și răsuflând toate oftaturile și ambițiile umanității.”

Alexander von Humboldt a fost un naturalist și om de știință care la început de secol XIX a avut drept motor al călătoriilor sale fabuloase o curiozitate aplicată, riguroasă, care l-a condus pe întreaga coastă a  Americii de Sud, zonă aproape neexplorată, a fost un martor atent și minuțios al junglelor pline de fluturi, documentate extrem de precis. Călătoria lui de o viață a însemnat 15.000 de km parcurși neobosit în numele științei și curiozității, înarmat cu un higrometru făcut din păr și os de balenă și cu un ac magnetic. Mai presus decât orice, înduioșătoare în aceste relatări ale călătorilor de secol XIX este candoarea cu care  priveau lumea, aflată încă la distanțe pentru care îți trebuiau tenacitate și curaj.

În afară de a fi fost pictorul pe care îl cunoaștem și admirăm, Van Gogh a fost călătorul care a părăsit Olanda natală pentru Paris, în primă instanță, apoi pentru sudul Franței, la Arles, în Provence. Acolo a redescoperit o anumită  calitate a culorii, a „făcut dreptate” măslinilor și chiparoșilor, ne-a deschis ochii către peisaje în culori tari, primare, contrastante, către țăranii din sud, pe care nimeni nu-i mai privise în aceeași lumină înaintea lui.

Un alt capitol care m-a captivat este cel despre nevoia noastră imperioasă de a poseda, de a pune stăpânire, de a lua cu noi de o manieră sau alta frumusețea cu care ne întâlnim în călătorii. Aici, personajul evocat e absolut fascinant.

John Ruskin a fost un poet, pictor și utopist de secol XIX, care a înțeles acest impuls visceral de a poseda frumusețea – pledoaria lui însă era pentru desen, ca mijloc ideal de a contempla și a înțelege un peisaj sau o persoană. El credea că „lucrurile cu adevărat prețioase sunt reflecția și contemplația, nu viteza. Nu-i aduce niciun folos glonțului să meargă repede”. El a înființat o școală de desen pentru neinițiați, pentru meșteșugarii din atelierele londoneze, profund democratică, și e important de reținut că el era contemporan cu apariția dagherotipului, acest strămoș al aparatului de fotografiat, care a schimbat de manieră ireversibilă felul în care fixăm în timp frumusețea din jurul nostru. Ei bine, Ruskin era foarte sceptic cu privire la fotografie, iar în privința desenului nu aspira să creeze artiști, ci să aducă oamenii mai aproape de fericire prin tehnica desenului, pe care, susținea el, oricine o putea deprinde.

Așa că strecurați această carte în bagaje, va fi un companion discret și plin de înțelepciune al după-amiezelor leneșe, sau, dacă, dimpotrivă, deja sortați cu melancolie fotografiile vacanței încheiate, amintiți-vă cuvintele entuziastului călător Baudelaire și plănuiți următoarea escapadă: “Oriunde! Oriunde! Afară din această lume!”

 

*Despre autorul recenziei – Maria Tănăsescu, părinte în comunitatea Avenor:

Am formare de interpret de conferință și traducător și sunt înconjurată de cărți de când mă știu. Munca mea de interpret și traducător mă obligă să fac documentare în domenii diverse, specializate și adesea pasionante. Citesc cu patimă, nediscriminatoriu, beletristică, non-ficțiune și în anii din urmă, multă literatură pentru copii. Am mai scris texte culturale și de întâmpinare și în alte tărâmuri ale internetului. Mă bucur să pot deschide și aici, înăuntrul comunității de părinți Avenor (școala unde și copiii mei învață), un spațiu de dialog și dezbatere pe marginea cărților pe care le citim și a celor mai relevante idei din lumea în care trăim.