Mirela M. este elevă în clasa a 12-a la Avenor College și este pasionată de biochimie. Inspirată de pandemia globală, a lucrat mai bine de opt luni la o cercetare legată de COVID-19. Vă invităm să citiți în continuare povestea fascinantă a demersului ei.
CUM A ÎNCEPUT TOTUL
Studiez chimie, biologie, matematică și statistică în programul Cambridge International A Levels și îmi doream de multă vreme să încep un proiect de cercetare propriu, care să includă toate aceste materii și care să marcheze debutul meu în domeniul științific.
Când a izbucnit pandemia globală, m-am implicat foarte mult în studiul virusologiei și în procesul de descifrare a virusului care provoacă COVID-19. Am avut atunci în minte câteva idei: toată lumea este înconjurată de tot felul de produse de igienă în această perioadă. De la izbucnirea pandemiei, a existat o creștere semnificativă a spitalizărilor din cauza ingestiei voluntare sau accidentale de dezinfectanți. Citind mai multe studii de caz medicale, am ajuns la concluzia că ingestia unor cantități foarte mici de dezinfectant, cum ar fi înălbitorul sau alcoolul izopropilic, nu provoacă de fapt nici o deteriorare a corpului uman. La nivelul celulelor sanguine nu se produce hemoliza, cantitatea mică de acetonă produsă în ficat este nesemnificativă și nicio funcție metabolică nu este afectată.
Intrigată, am petrecut două săptămâni în camera mea făcând brainstorming, cercetând și planificând: aș putea găsi o concentrație foarte mică de dezinfectant care afectează minim celulele sanguine, dar este suficient de puternică pentru a distruge bacteriile sau virusurile?
CÂT A DURAT?
Deoarece nu am putut găsi dovezi că oricine altcineva a făcut vreodată ceea ce intenționam eu să fac, a fost ca și cum aș fi lucrat în orb. Am lucrat la această cercetare mai bine de 7 luni și sunt încă departe de final. Dorința mea este să aduc cercetarea mea în laboratoare mari, bine echipate (poate de anul viitor, într-un laborator universitar), pentru a avea rezultate mai exacte pe care le-aș putea interpreta în diferite moduri, dar și pentru a ajuta alți cercetători, furnizându-le datele mele.
În primăvară și în vară, am petrecut multe ore pe săptămână făcând cercetări online și strategii pentru abordarea mea. De la sfârșitul lunii august până la finalul anului trecut, am făcut numeroase teste de laborator.
CARE AU FOST PROVOCĂRILE?
În primul rând, trebuia să fac rost de cea mai importantă parte a experimentului de cercetare – probe de sânge. După ce am avut numeroase conversații ciudate cu proprietari de abatoare („da, vreau doar sângele, nu carnea”, „da, vreau 2 litri și am nevoie să fie foarte proaspăt.”, „Este pentru un experiment, promit! ”), în cele din urmă am reușit să iau sânge de porc de la un abator dintr-un sat. Cea mai dificilă parte a etapei de manipulare a sângelui (în afară de mirosul dezgustător) a fost coagularea sa rapidă – am petrecut mult timp cercetând și întrebând specialiști în biomedicină despre modul în care este stocat sângele uman pentru testare. Îngrijorarea mea era că soluția anticoagulantă aleasă de mine (citrat de sodiu) ar modifica prea mult pH-ul și ar putea denatura celulele roșii din sânge, împiedicându-mă să obțin rezultate. Nu am putut afla răspunsul până nu am încercat efectiv experimentul, care, din fericire, a funcționat.
O altă mare problemă a fost aparatura disponibilă. Pentru investigațiile mele, echipamentul din laboratorul școlii nu era suficient – aveam nevoie de acces la dispozitive din laboratoarele universităților din București. Deoarece totul a fost închis din cauza restricțiilor impuse de pandemie, trebuia fie să găsesc o modalitate de a lucra cu resursele mele limitate, fie să renunț la proiectul meu. Întrucât aceasta din urmă nu era o opțiune, am petrecut mult timp căutând o soluție care să mă ajute să măsor nivelul saturației oxigenului în probele de sânge. Procesul a fost pe cât de terifiant, pe atât de interesant – a trebuit să mă bazez pe cunoștințele mele de fizică și să improvizez pentru a găsi o modalitate exactă de a obține rezultate. În cele din urmă, am găsit soluția.
Singurul dispozitiv pentru măsurarea procentajul de oxigen de care am reușit să fac rost a fost un pulsoximetru normal, folosit în spitale. Problema era că sângele trebuia să curgă printr-un deget pentru ca pulsoximetru să funcționeze, iar sângele pe care îl aveam eu era deja extras.
Am decis să încerc să fac un model de deget: am aspirat sângele (deoarece sângele este dinamic în degetul uman) prin tubul unui potometru (dispozitiv care se folosește pentru măsurarea cantității de apă absorbită de plante, deoarece nu aveam alt tub la dispoziție). Am introdus acel tub într-un crenvurșt de pui golit, pentru că era cea mai apropiată formă de cea a degetului uman. Apoi am învelit crenvurștul în degetul unei mănuși din nitril (nu din latex, pentru că mă bazam pe absorbția ușoară a sângelui).
Eram pregătit să nu funcționeze, deoarece metoda mea mi se părea cam ridicolă. Dar a funcționat! Am obținut rezultate precise chiar din primele încercări. Puteți citi un rezumat al proiectului meu aici.
CE URMEAZĂ?
Săptămâna trecută, am efectuat teste pe bacteria E. coli și încă interpretez rezultatele. Voi continua să lucrez la acest proiect, deoarece mi-a plăcut fiecare minut, chiar și momentele în care credeam că am ajuns într-un impas sau că este imposibil.
