Șase membri ai comunității Avenor au participat anul acesta la a 6-a ediție a Transmaratonului, o competiție de alergare și fundraising organizată anual pe Transfăgărășan. Patru dintre ei au alergat la proba de semimaraton (21 de kilometri), iar doi au trecut linia de finish la ultramaratonul de 50 de kilometri. Peste 180 de kilometri puși cap la cap, parcurși în pas alergător pe drumul considerat poate cea mai frumoasă șosea din lume. Despre plăcerea acestei curse, dar și despre ambiții, motivații și depășirea limitelor vorbesc pe rând, în textul de mai jos.
Cum a început povestea Transmaratonului
Andrei Roșu, părinte în comunitatea Avenor, sportiv de anduranță, ultramaratonist și inițiator al acestei competiții:
În 2011, în toamnă, pregătindu-mă pentru un maraton montan, am mers pe Transfăgărășan să mă antrenez și, măsurând distanțele, am constatat că de la Cabana Bâlea Cascadă până la Cabana Capra sunt aproximativ 21 de kilometri. Am zis că se potrivește prea bine să nu organizăm ceva aici, mai ales că era de curând considerată cea mai frumoasă șosea din lume. În plus, începuse perioada în care mă tot gândeam cum să mai strângem fonduri pentru cauzele pe care le sprijineam – Hospice Casa Speranței, Școala de Valori și Viitor Plus, transformat ulterior în Pădurea Copiilor. Am zis: ce interesant ar fi să facem aici, pe Transfăgărășan, o alergare, la care să participe cei care-și asumă să devină fundraiseri. Așa a apărut platforma Transmaraton, platformă de alergare și de fundraising și a funcționat foarte bine: au fost și ediții când s-au strâns 100.000 de lei, avem peste 600.000 de lei adunați în cele 6 ediții. Cel mai important este că am creat o cultură de fundraising care la momentul acela în România nu era foarte puternică. Avem mii de donatori de atunci, suntem o comunitate de donatori. Ne bucură foarte mult și că de la un an la altul avem un număr foarte mare de participanți care se întorc.
Focusul acestui eveniment nu e pe competiție, cel puțin nu în zona de alergare, ci mai curând în zona de fundraising, acolo încurajăm noi competiția. Astfel credem noi că atragem oameni frumoși, care nu vor neapărat să se claseze pe un loc anume, ci pur și simplu vin pentru frumusețea evenimentului și pentru a-și explora niște limite.
Traseul
Oana Fotino, soția lui Andrei, Office Manager la Avenor și unul dintre veteranii de la Transmaraton:
Eu am fost la a 5-a ediție anul acesta, am participat la al 5-lea semimaraton. Alergi de plăcerea traseului, de plăcerea atmosferei, e ca într-o familie tot ce se întâmplă acolo, și înainte de cursă, și după cursă, cu relațiile care se construiesc între oameni. Mi se pare că este diferit de maratoanele unde vin mii de oameni, dar nu există o legătură dintre ei. Traseul nu este chiar atât de greu, pentru că te motivează lumea din jur: oricine trece pe lângă tine îți spune o vorbă bună, te aplaudă.
Andrei Roșu:
În ciuda frumuseții acestui traseu, mai ales când vii pentru prima dată, e totuși o cursă grea, ai de urcat și de coborât mult. Mai ales dacă vii dintr-un oraș ca București, unde nu ai diferență de nivel pentru a te antrena, e un șoc, pentru că folosești alte grupe musculare. Coborârile sunt în general mai problematice pentru musculatură.
Alex, fiul Oanei și al lui Andrei și elev la Avenor College – a participat de 3 ori la Transmaraton, iar la 7 ani a devenit cea mai tânără persoană din Europa care a reușit să termine un semimaraton:
Pentru Alex, cursa de semimaraton de anul acesta nu a fost deloc complicată, dimpotrivă, spune el: „Eu aș fi vrut să fac mai mulți kilometri, dar la 42 e puțin mai greu, 30 cred că e bine.” Vântul care a suflat cu putere i-a făcut mici probleme la urcare, dar la traseu în coborâre. Iar momentul cel mai frumos al cursei de semimaraton a fost atunci când a ajuns în punctul cel mai înalt: „mă uitam în jos și vedeam cât am alergat, toate serpentinele urcate”.
Experiența
Liviu Năstasă, părinte în comunitatea Avenor și maratonist:
Pentru mine a fost prima participare și, cu siguranță, nu va fi unica. A fost o altfel de experiență de alergare. N-am simțit-o ca pe o competiție propriu-zisă – presupun că singura competiție e cu tine însuți în toată povestea asta. N-am plecat cu aspirația de a fi primul, e adevărat că n-am plecat nici cu aspirația de a fi ultimul. La final, am constatat că nu prea mi-au ieșit calculele – ori eu calculasem prea optimist, ori vântul mi-a făcut o surpriză – dar am fost foarte încântat de experiență, de oamenii din jur, de felul în care se interacționează și din perspectiva faptului că a fost pentru prima dată când eram fundraiser.
Anul viitor îmi propun ca pe lângă fundraising, să-i conving pe cât mai mulți dintre cei pe care-i cunosc să se înscrie și ei și să împartă energia asta și altora.
Eu și soția am început să alergăm de la faptul că n-am participat la un Cros Avenor (în urmă cu 4 ani, când s-au înscris în cursă, dar nu au participat, n.r.). Și am zis OK, din momentul acesta, trebuie să fac ceva, nu pot să creez o promisiune pe care să nu o onorez. Am zis că vrem să-l și motivăm pe Andrei (fiul lor și elev la Avenor, n.r.) să facă mai mult.
Ambiția
Diana Segărceanu, părinte în comunitatea Avenor și director executiv al Avenor College
A fost o dorință a mea să merg la Transmaraton, un schimb pe care-l aveam în minte pentru Andrei, pentru că el a fost întotdeauna la Crosul Avenor. Și am zis că trebuie să-i întorc această favoare. Anul trecut la Cros, când am terminat din nou cursa de 5 kilometri, i-am spus lui Andrei: „eu vin la Transmaraton!” Dar n-am făcut nimic până pe 23 aprilie, când ne-am întâlnit la o zi de naștere și l-am rugat să-mi instaleze aplicția Coaching în Alergare. Pe 1 mai m-am apucat de alergat. Nu mi-am cumpărat absolut nimic nou, tot echipamentul meu era de sală. Am zis plec, am plecat și nu m-am mai oprit.
Inițial am vrut la 21 de kilometri. Pe măsură ce oamenii-mi spuneau că e mult 21, am zis OK, care-i mai mult? 42. OK, la 42 mă duc. După care, când am trecut de la ținta de 42 la 50 de kilometri, l-am întrebat pe Andrei, iar el mi-a spus întotdeauna „Du-te, du-te!”. Alții mă descurajau, dar cu cât mă descurajau mai mult, cu atât mă ambiționam mai tare. De ce?
Depășirea limitelor
Urmărindu-l pe Andrei de-a lungul timpului, mi-am dat seama că avem cu toții niște limite, că există un zid de care m-am lovit și eu. Andrei a început să alerge în 2009, colegele mele au făcut ștafetă de semimaraton acum câțiva ani. Mi se părea ceva enorm.
Am început să alerg și eu la Crosul Avenor din rușine, din conștiinciozitate. Am zis: hai să plec, dacă nu mai pot, mă opresc. Când am văzut că am terminat 5 kilometri și nu am murit, atunci mi-a dat seama că am trecut de prima limită. Și mă bucur foarte tare că sunt copii, sunt părinți care au alergat prima dată la Cros și merg mai departe, își doresc să continue.
Motivația
Să-mi demonstrez mie că se poate. Recunosc că mi-a plăcut foarte mult și ideea de fundraising, să strâng niște bani pentru o cauză în care cred foarte mult, Hospice Casa Speranței. Mi-am depășit targetul, nici asta nu am crezut că se poate. N-am strâns în viața mea bani, niciodată pentru nimic. Oamenii în România spun nu avem cultură de fundraising, nu se poate. Și asta a fost o limită pe care am depășit-o. Așadar se poate să alergi, se poate să strângi bani, se poate să alergi cu vântul în față.
Și m-a inspirat și Alex. Dacă un copil de 7 ani poate să alerge, eu de ce să nu pot?
Susținerea
Tudor, fiul Dianei și elev la Avenor College, a venit să-și susțină mama și a ajuns să alerge alături de ea un semimaraton.
Am făcut un pariu cu tata că pot să alerg 21 de kilometri. M-am dat jos din mașină și am pornit. M-au impresionat susținătorii – dacă treceai pe lângă un alergător, îți spunea Bravo! Tot așa! Continuă! Foarte bine!
Diana Segărceanu:
M-a ajuns din urmă când coboram, a alergat 10 km la coborâre, i s-a părut ușor și i-am zis: hai înapoi până sus! Până la urmă a alergat 22 de kilometri.
Beneficiile
Oana Fotino:
Petrecem mult mai mult timp afară, nu stăm la tablete, telefoane și alte gadgeturi. Avem o condiție fizică mult mai bună.
Andrei Roșu:
În ziua de azi, nu mai ai parte de momente în care să fii doar tu cu tine, pentru că de când te trezești până când te culci, ai foarte multe lucruri care-ți distrag atenția și e foarte greu să-ți dai seama dacă ești pe drumul cel bun, dacă trebuie să mai ajustezi direcția. În acea oră de alergat, după primele 10-15 minute în care îți vine să te întrebi „de ce sunt eu aici?”, în momentul în care corpul se liniștește și revii la un puls OK, e ca o formă de meditație activă, mintea se golește de gânduri. Deciziile importante ar ajuta să fie luate după o oră de alergare, pentru a nu reacționa impulsiv.
Liviu Năstasă:
Pentru mine, alergarea a însemnat și înseamnă energie pozitivă. Apoi, mi-a dat mult mai multă încredere prin depășirea unor limite pe care le avem arbitrat în minte. Acum, alergarea a devenit parte din rutina aproape zilnică, iar asta mă ajută destul de mult.
Nutriția
Andrei Roșu:
Un alt beneficiu important este faptul că schimbă radical metabolismul, corpul începe să-ți ceară un anumit tip de mâncare și devii mult mai atent la ceea ce mănânci. Dacă vorbim pe termen lung, dacă vrem să ne menținem în formă și sănătoși, alergarea și nutriția fac un pachet foarte bun.
Carmen Năstasă, părinte în comunitatea Avenor și alergător de semimaraton
Pentru noi foarte importantă e organizarea în alimentație. Noi am și slăbit amândoi câte 15 kilograme de când ne-am apucat de alergat acum 3 ani, pentru că noi mâncam haotic, știam că nu e bine, dar impulsul exista. Odată ce ai văzut că se duc doar 60 de calorii pe kilometru, când te uiți pe un baton și vezi că are 120 și știi cât efort ai depus pentru fiecare kilometru, efectiv îl zvârli înapoi.
Când am terminat primii 5 kilometri și am văzut că am ars doar 300 de calorii, am zis că nu e bine și am început să citesc. Încet-încet calculezi și caloriile, înlocuiești și cu salată, și nefiind decât salată în casă, copilului începe să-i placă salata și chiar s-o adore.
Disciplina
Diana Segărceanu:
Este și disciplina de a fi foarte atenți la etichete. Eu sunt o gurmandă și o pofticiasă, dar fără să fac niciun efort mental de voință, pur și simplu, acum simt ce trebuie să mănânc – caut anumite lucruri, știu că-mi fac bine, le-am testat. Nu durează mult, nu durează ani. În câteva luni, pur și simplu ascultându-ți corpul începi să-ți dai seama. Nu mai zic că intri altfel în pantaloni, nu?
Andrei Roșu:
Alergarea te ajută foarte mult și să-ți organizezi viața. Pentru a atinge niște obiective, borne de kilometri, trebuie să ai un anumit plan de antrenament, o rutină săptămânală. Și este foarte ușor să muți disciplină pe care o dobândești în alergare în viața profesională sau în alte arii ale vieții. Ceea ce mi se pare foarte important și cred ne lipsește și la nivel de țară, este dorința de a avea obiective mari, care aparent sunt dincolo de limitele noastre, și această constanță de a face zilnic câte un pas, pentru că nu te antrenezi într-o singură zi pentru o astfel de cursă, te antrenezi luni întregi.
Inspirația
Diana Segărceanu:
Mai este un aspect pe care-l împărtășim cu toții: să fii un exemplu pentru copiii tăi. Alergarea are beneficii fără efecte secundare.
Andrei Roșu:
Și e frumos că inspirația de obicei depășește cadrul familiei. În mometul în care ești în mediul profesional, sigur, la început poate unii se amuză pe seama inițiativei tale, dar toți observă trasformările și, mai devreme sau mai târziu, încep și ei să facă schimbări. Sportul nu e doar un moft, ar ajuta să facă parte din rutina noastră zilnic. E un proces de igienizare până la urmă, ca spălatul pe dinți, ca dușul.
