Autor: Dana Papadima

Cu câteva zile înainte de începutul școlii la Avenor College, am surprins un filmuleț, evident viral, pe Facebook, în care era înfățișată prima zi de școală pe undeva prin State. Filmulețul era însoțit de zeci de comentarii, unele ale unor persoane cunoscute, de pildă părinți de la Avenor. Ce era sau părea insolit în această filmare era felul în care profesorii din școala respectivă s-au gândit să-i întâmpine pe elevii care pășeau în perimetrul instituției de învățământ. Și anume, fiecare copil era primit cu un americănesc Give me five din partea profesorului, în sunetele unei muzici antrenante și într-un ritm vioi și ștrengăresc. Într-adevăr, filmarea era foarte simpatică, comunicând empatie, apropiere și emoții bune. Hai să facem din prima zi de școală, dintr-un prilej scorțos care ritualizează la nesfârșit discursuri oficiale și buchete de flori, o ocazie de reală împrietenire sau reîmprietenire! Țin minte că o parte din părinții noștri, oameni foarte drăguți, de altfel, și-au manifestat interesul pentru o astfel de primire a copiilor în prima zi de școală, sugerând, mai în glumă, mai serios, să facem și noi, la Avenor, la fel. Am procesat sugestia, și, ca s-o spun pe șleau, am făcut tot cum ne-a tăiat capul. Nu că ar fi fost o festivitate ne sau dezorganizată, nici vorbă! Elementele formale au fost la locul lor: măsuțele inscripționate cu numele fiecărei clase, stația de sunet, vestimentația mai deosebită, ba chiar și desfășurătorul pe minute și secunde. Tradiționalele baloane colorate care urmau să fie lansate în aer erau la locul lor, îndărătnic prinse laolaltă. Fotografii gata să consemneze fiecare moment al celor două scurte ceremonii: cea a bobocilor de la pregă, întâi și a doua și cealaltă, mai di granda, a celor mai mari, inclusiv liceul.

Cum spuneam, nu ne-a mai stat în gând să regizăm pentru copiii noștri, indiferent de vârstă, vreun moment „afectuos” ca cel din filmarea sus-menționată. În schimb, aflându-mă în permanență în mijlocul copiilor, profesorilor, părinților, bunicilor, în prima zi de școală, am constatat, cu aceeași emoție și bucurie din toți anii, că nici nu era nevoie. Am „filmat” tracul copiilor intrați la pregătitoare desprinși din mâinile părinților și chemați la rampă laolaltă cu viitorii colegi și noua învățătoare, la fel de îmbujorată ca ei. Gesturile confuze ale elevilor noi, indiferent de clasă, încercând să prindă din aer un element familiar, un zâmbet de încurajare de care să se agațe și să se simtă, cât mai repede, acasă. Exuberanța revederii după lunga vacanță. Cu colegii, cu profesorii. Curiozitatea cu care elevii noștri inspectau chipurile profilor noi, în dorința de a descifra lucruri interesante, misterioase, camuflate sub chipuri sau măști, încă necunoscute. Ocheadele aruncate de mândrele noastre (aș spune indiferent de nivel!), către vlăjganii de la liceu. Și reciproca, evident!

Două momente, între alte zeci, vreau să împărtășesc. Primul se leagă de felul în care am gândit intrarea în școală a piticilor de la pregătitoare. Clasele așa-zis mai mari, întâi și a doua, urmau să se alinieze la ieșirea de pe terenul de sport și să le asigure un culoar festiv celor mici. Nu s-a întâmplat chiar cum ne-am dorit, în sensul că acompaniatorii au înțeles să facă un tunel (un tunelaș) din mâini împreunate, de genul „Podul de piatră”, prin care pregătitoarea s-a strecurat mai greu, de la pasul piticului la un fel de de-a bușilea. Dar, până la urmă, a fost simpatic foc! Odată cei mici intrați, un grup de profesoare au simțit nevoia să-i conducă la fel și pe următorii și, fără nicio înțelegere prealabilă, le-au asigurat și lor „tunelul” de mâini. A fost genul de spontaneitate generată de entuziasm și generozitate. Mai ceva ca Give me five-ul din film, trebuie să mă credeți!

Al doilea moment are o coloratură personală, dar simt nevoia să-l povestesc: la festivitatea a doua, a celor mai mari, alături de mine, a adresat copiilor și părinților câteva cuvinte în engleză, dar și în română, directorul Liceului, Andrew Kearns. Câteva cuvinte care s-au potrivit de minune, nu numai pentru liceenii noștri, ci pentru toți copiii de la Avenor. La finalul ceremoniei, când după îmbrățișări, fotografii, rechizite, flori, zâmbete, copiii începeau să se retragă, însoțiți fiind de părinți, mă întâlnesc în preajma porții cu Vlad de la a V-a, care îmi zice: „Am înghețat de frică la festivitate. Am crezut că v-au înlocuit cu domnul ăla englez și nu mai sunteți directoarea noastră. Abia când am înțeles cine este, m-am liniștit.” Micile bucurii ale vieții de profesor sunt construite și pe astfel de momente. Și care n-au prea multă legătură cu ego-ul sau lipsa de modestie. E doar confirmarea, de care avem nevoie în permanență, că suntem la locul nostru, în locul pe care ni l-am dorit.

Așa încât, am mai deschis un an școlar fără Give me five, dar cu Give me ten: emoție, bucurie, entuziasm, prietenie, căldură, curiozitate, îmbrățișări, baloane, toate de nota zece. Că tot intrăm în al zecelea an de existență! Give us 10!

Avem nevoie de modele. Ne însoțim din copilărie și până la maturitate cu persoane și personalități călăuzitoare. Ne raportăm la modelele noastre în ceasuri dilematice, în situații în care trebuie să luăm marile decizii. Dorim, la rândul nostru, să reprezentăm modele pentru cei din jur.

Comunitatea Avenor crede că o personalitate ca cea a lui Constantin Brâncuși constituie un model național: un artist de geniu, recunoscut la scară mondiala. Un exemplu de verticalitate artistică: a știut când să se despartă de mentorii săi artistici și să-și găsească drumul propriu în istoria sculpturii. A spus nu regimului comunist, preferând să se exileze în străinătate și să-și realizeze acolo Opera, o fuziune maiastră între geniul creativ de inspirație folclorică și tendințele artelor contemporane. Ne-am hotărât că modelul Brâncuși este o sursă de inspirație pentru noi. Am hotărât ca, în ambițiosul plan de colectă publică pentru achiziționarea statuii Cumințenia pământului, să donăm și noi o sumă, poate simbolică, poate nu: câte un euro de fiecare elev și profesor Avenor.

Este contribuția noastră la un proiect care ne reprezintă și pe noi: să luptăm pentru modelele noastre, să salvăm marile creații care ne îmbogățesc spiritual.

Imediat după festivitatea de închiderea a anului școlar la Avenor College, elevii clasei a II-a 0mega i-au făcut o vizită Cumințeniei Pământului la Muzeul Băncii Naționale a României, acolo unde este expusă acum sculptura. Copiii au aflat povestea statuii și au strigat în cor: „Brâncuși e al meu!”

Editorial publicat în numărul de vară al revistei Avenor Avenue. Puteți citi integral revista accesând acest link: http://bit.ly/297wvbL

Am să încep acest editorial, dragi cititori mari și mici, printr-o confesiune: de când eram copil și până în prezent, pentru mine, despărţirea de anul trecut nu se petrecea pe 31 decembrie, după cum și Noul an nu era (și nu este)pe 1 ianuarie, ci în luna septembrie, indiferent dacă pe 1 sau pe 15. Evident, ca toată lumea, sărbătoresc și eu Revelionul, dar nu găsesc în mine forţa de a reflecta la anul scurs în acele momente. Gândurile, amintirile, proiecţiile de viitor îmi apar cu mai multă naturaleţe la sfârșitul unui an școlar. Speranţele și visele se adună mult mai firesc și armonios în preajma lunii septembrie.

Acum, în ultimele zile ale acestui an școlar, lung, intens și plin de aventuri, parcă zilele de școală capătă alte proporţii: încet-încet, orele de învăţătură, de stres, de concentrare, de concursuri și evaluări fac loc amintirilor cu serbări, excursii, râsete și pauze. Și parcă ne pare rău că, deși ne-am mai și văicărit la câte un impas, la câte o notă proastă, la câte o „nedreptate”, porţile școlii se vor închide pe 30 iunie și noi ne vom despărţi – vremelnic – de profesori și de colegi. Aceste zile de final de an școlar reprezintă pentru mine, și poate și pentru unii dintre voi, terminarea unui an.

Dar mai departe, între ultima zi de iunie și prima zi de septembrie, se întinde un Revelion mare de tot: VACANŢA! Pe care o serbăm cu artificii de munte și mare, torturi de verdeaţă și aer liber, plugușoare de excursii și drumeţii, sorcove de bună dispoziţie și odihnă activă. Vacanţa de vară îmi pare o imensă paranteză între finalul unui an și debutul celui următor, care trebuie umplută cu toate ingredientele fericirii.

Tot când eram copil și elevă, cântam în cor alături de colegii mei un refren care îi scotea din sărite pe profesorii noștri de atunci:

A venit vacanţa

Cu trenul din Franţa

Cărţile pe foc

Hai, copii, la joc!

Nu știu, poate îl mai rostesc și copiii din ziua de azi. Vă mărturisesc că, deși cântecelul promitea lucruri teribile (cărţile pe foc), niciunul dintre noi nu a dus la îndeplinire vreodată ameninţarea. Ba din contră, cărţile ne-au însoţit în zilele ploioase, în drumurile lungi cu mașina sau cu trenul, în momentele în care ne doream să mai fim și singuri. Sunt convinsă că la fel se întâmplă și se va întâmpla și cu voi. Luaţi cu voi oameni și lucruri dragi și bucuraţi-vă de Revelionul de vară!

Așa se spune de regulă în mediul online, nu? Cu un simplu click primești, obții, câștigi asta și asta și asta. Așa am făcut și noi săptămâna trecută și, cu un simplu click, am primit doza necesară de fericire și satisfacție capabilă să ne dea încredere că tot ceea ce întreprindem la Avenor College și tot ceea ce creăm pentru viitorii ani reprezintă profesionalism și pasiune. Vă invit și pe voi să dați un simplu click pe link-ul ăsta: http://www.thecgcproject.org/page.cfm?p=551&newsid=109&ncat=6 și cred că o să mă înțelegeți.

Ca să deslușesc puțin contextul, CGC este o abreviere a sintagmei Common Ground Collaborative. CGC reunește o largă rețea de școli de elită de pe tot mapamondul, reprezentând o abordare inovativă a filozofiei educaționale, dar și o arhitectură curriculară capabilă să se muleze pe diverse sisteme de învățământ fără să le modifice conținuturile dar să pondereze gama de competențe pe care le dorim pentru elevi.

Nu vreau să încarc pe nimeni cu informații sofisticate despre CGC. Curioșii pot accesa oricând site-ul organizației (www.thecgcproject.org ). Ce mi se pare însă demn să vă împărtășesc este câte ceva despre una dintre persoanele care a construit conceptul de Common Ground Collaborative și, nu întâmplător, a scris mai sus-pomenitul articol despre Avenor College. Pentru că v-ați prins, nu-i așa? Noi suntem școala despre care Kevin Bartlett găsește cuvinte atât de apreciative și noi suntem echipa inspiratoare.

L-am întâlnit prima dată pe Kevin astă toamnă la o conferință, de fapt workshop organizat de CGC, la care intervenția sa, prin logica impecabilă, dar și prin ineditul abordării ne-au lăsat, fără exagerare, într-o mută admirație. La câteva săptămâni după întâlnirea de la conferință, Kevin Bartlett a acceptat cu naturalețea profesionalistului să ne facă o vizită de două zile la București, la școala noastră. Vizitarea școlii ca și experiența celor două zile de discuții și lămuriri reciproce au întărit legăturile dintre noi.

În luna martie a acestui an, îl așteptăm din nou pe Kevin Bartlett în vizită – de lucru – la Avenor College. Și așa cum între profesor și elev transferul de cunoștințe și abilități este reciproc (și noi învățăm de la elevii noștri cam tot atâta cât le „predăm”), sperăm ca și noi, învățăceii de la Avenor, să-i transferăm profesorului și mentorului nostru o parte din credințele și valorile noastre. Tare mi-e că o să ne întâlnim frecvent pe teritoriul credințelor și valorilor.

S-au stins surlele și trâmbițele de la celebrarea lui Eminescu de 15 ianuarie. Mediul virtual, cu precădere blogosfera și Facebook, a fost invadat de fotografii duioase, versuri, sentințe, ozanale sau simple clișee de gândire.

M-am gândit în acest context postaniversar să fac, cu toată răspunderea, o recomandare de lectură incitantă, lămuritoare. Este vorba despre cea mai recentă lucrare publicată de istoricul Lucian Boia, apărută în toamna lui 2015 la editura Humanitas: Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit. Pentru început mărturisesc că m-am apropiat cu reticență de „filolog” de acest titlu. Nu-i așa? Noi, filologii, avem monopol absolut pe informația și judecățile de valoare din ograda noastră. În plus, deși sunt o cititoare pasionată a cărților lui Boia, nu socotesc că toate cele pe care    le-am citit (nu puține!) sunt de aceeași valoare. Firește, în portofoliul unui autor atât de prolific se pot refugia și cărți mai puțin profunde, discutabile ca modalitate de dezbatere sau abordare. De bună seamă, și editura care îl găzduiește de ani buni pe Boia a speculat comercial imaginea propriului autor, fabricând cărți pe subiecte care puteau fi epuizate printr-un eseu sau articol de lungime medie.

Pe scurt aceasta a fost abordarea cu care m-am apucat, pe 31 decembrie 2015 de cartea despre Eminescu a lui Lucian Boia. Cu tot cu seara feerică de Revelion la Viena, cu tot cu plimbarea prin natură de a doua zi, pe 1 ianuarie seara am terminat volumul cu un sentiment de mare bucurie intelectuală. Demersul autorului este unul de mare curaj, pe un teren în continuare inflamat de porniri totalitar-mitologizante sau contestatar infantile: viziunea echidistantă a istoricului asupra felului în care s-a construit mitologia lui Eminescu odată cu ultimele decenii ale secolului IX, ca și asupra deconstrucției acestui mit. Atenție, deconstrucția nu înseamnă dărâmare, demolare, ci, precum gestul cu care rupem petalele unei flori, desprinderea, palier cu palier a tuturor etapelor, ideilor vehiculate, mentalităților care au condus la identificarea lui Mihai Eminescu în imaginea generică de poet național (și universal, spun mulți). Eminescu, „românul absolut” citează Boia care îl menționează și pe Constantin Noica prin formularea „Eminescu – omul deplin al culturii românești”.

Autorul procedează mergând pe filierea istoriei receptării operei lui Eminescu, inițial printre contemporani, ulterior în posteritate. Accentele și accesele de adorare și contestare coexistă încă din timpul vieții. Aflăm astfel că destui comentatori îi reproșează lui Eminescu debutant stângăcia versurilor, stâlcirea voită a limbii și rimei din considerente prozodice, ruperile și licențele pe care și le permite cu naturalețe. Până la descoperirea Postumelor și a vuietului creat în urma lor, volumul „Poezii” a fost frământat, interpretat și răstălmăcit. Cu excepția poziției echilibrate a lui Titu Maiorescu și a câtorva junimiști, auditoriul epocii vede în Eminescu, fie un versificator de geniu, fie un oportunist al rimelor, fie un mare român, fie un literat fără zel patriotard, fie un contestatar ateu, fie o personalitate îmbibată de religiozitate. Și totuși, plecând de la singurul volum antum, Eminescu nu îi este nimănui indiferent. După sfârșitul dramatic, încet-încet, dar nu foarte încet, aura poetului capătă cadențe mitologice. Descoperirea postumelor și receptarea de către marii critici (Ibrăileanu, Călinescu, Vianu) deschid nenumărate făgașe ca figura poetului, acum național, să fie confiscată și folosită vremelnic de către toate ideologiile secolului XX: sămănătoriștii în frunte cu Nicolae Iorga îl păstoresc vreme de decenii. Ceea ce se consideră a fi românism-creștinismul lui Eminescu este închiriat de extrema dreaptă mergând până la legionari. Sinistra perioadă comunistă timpurie conservă un fragment din „Împărat și proletar” făcând din Eminescu un militant stângist și luptător pentru drepturie celor obidiți. Așa l-am învățat și eu pe Eminescu în anii de generală, cu o profesoară dogmatică și tristă! Naționalismul protocronist cu accente daco/tracomane, încurajat de Ceaușescu și continuat cu vehemență după 89 îl folosește simultan ca punct de origine și destinație finală. Apar în trombă și conspiraționiștii: Eminescu victima intereselor marilor puteri avându-l pe Maiorescu mână criminală, Eminescu – premergătorul relativismului einsteinian și al fizicii cuantice.

Așa se construiește un mit. Apar, cu precădere în anii din urmă, contestatarii hipsteri care își clamează plictisul și dezabuzarea în fața marelui mit. Generații de copii continuă presate și îndoctrinate cu pre-judecăți de valoare, clișee de gândire reiterante. Doamnele de română ridică ochii de pe volumul de poezii ca la o icoană și dictează introduceri în care nu lipsesc formule ca „Luceafărul poeziei românești”, „cel mai mare poet” și alte câteva. Ce înțeleg elevii noștri contemporani din orele de română dedicate poetului nostru național? Ce putem face, noi, cei care nu ne dorim decât deconstrucția acestui mit, iară nu dizolvarea lui? Cartea lui Lucian Boia postpune o parte din întrebările acestea fundamentale. Răspunsul nu se găsește decât în echilibru: al ideilor, al aprecierilor, al adjectivelor. În cele din urmă, sunt de acord cu autorul, la rândul său influențat de discursul clasic-judicios al lui Tudor Vianu. Eminescu este în primul rând un poet de geniu cu o mare forță a ideilor și o muzicalitate încântătoare a versurilor. Eminescu tălmăcit, și, au fost sute de demersuri, nu spune mare lucru. Eminescu este un mit național.

A doua zi după Moș Nicolae, școala noastră a avut parte de câteva ore magice, de parcă s-ar fi dat – deja – semnalul Sărbătorilor de iarnă aducătoare de surprize și de vise împlinite. Prin gentilețea lui Florin Segărceanu, ne-a pășit pragul un mare campion al tenisului mondial, Horia Tecău, invitat pentru câteva ceasuri la Avenor College.

O să fac o confesiune: sunt foarte greu de intimidat de obicei; ei bine, când am dat cu ochii de Horia, m-am fâstăcit ca o junioară cerând un autograf de la vedeta de rock preferată. Știam despre el câteva generalități de prin media dublate de câteva informații pe care le-am obținut când a trebuit să mă gândesc la cuvântul de prezentare a lui Horia în fața Școlii. Mi-au dispărut pe loc spontaneitatea, abilitățile speculative și doza de șarm care îmi ies în momente publice. Un tânăr înalt, frumos dăltuit, cu un chip luminos și un zâmbet frumos. Comunicare degajată, fără nicio umbră de infatuare, fără accente de vedetă, de prea-personalele ”eu”, ”mie” și ”pe mine”. Horia se întorsese cu puțină vreme înainte din orașul natal, Constanța, unde poposise drept în mijlocul copiilor din școala unde a făcut primele opt clase. Vorbind despre timpul petrecut între atâția copii, am simțit nu doar emoția, ci și respectul pe care tenismenul le nutrește pentru instituția școlii, și am apreciat asta.

Pe terenul acoperit, grupați pe clase, îl așteptau două sute de copii frenetici. Emoția se simțea, din toate părțile. În grupul de profesori inevitabilele considerații despre aspectul mai mult decât agreabil al campionului nostru, normal.

Am dat start evenimentului și, după ce, îndemnat de Florin, Horia a povestit despre copilărie, ucenicie în sport de performanță, efort, sacrificii, dar nerecurgând la evocări patetice, a urmat una dintre cele mai drăguțe secvențe ale zilei: întrebările copiilor. A spart gheața Laura de la V omega, urmată de alții, la început timizi, pentru că trebuiau să vină până la microfon și să se prezinte în fața tuturor, apoi tot mai curajoși și mai nerăbdători. Se pune o întrebare, apoi alta, urmată de o a treia, întrebări pertinente, nuanțate, dificile uneori. La un moment dat Horia exclamă cu năduf jucăuș: “Parcă ați pregătit întrebările astea cu ajutorul profesorilor!“ Evident, nici vorbă de așa ceva, dar întrebările copiilor erau realmente de o profunzime și un simț al situațiilor de viață năucitoare!

A urmat o secvență ruptă ca dintr-un film despre visele și visurile sportivilor de performanță. Șapte din elevii noștri care fac tenis la nivel profesionist au făcut câteva schimburi de mingi cu Horia. Vorbesc de micii campioni Alexandra, Sara, Eva, Andrei, Vlad, Iris și Maria. Elevii noștri, foarte emoționați, și-au dat drumul cu o forță și o determinare care ne-au impresionat pe toți. Au jucat pe rând cu Horia, ”furând” când și când câte un punct de la campion spre delectarea publicului. Iar tie-break-ul jucat la dublu mixt a reprezentat deliciul suprem! Să nu uităm, Horia Tecău este numărul unu mondial la tenis, la dublu. O categorie super specializată, cerând abilități speciale: empatie față de partenerul de joc, simțul situației, comunicare. Mult mai multe decât în alte forme de sport. Iar Horia a dovedit că este, și în această frumoasă ocazie de cunoaștere, un dublu impecabil. A jucat la dublu cu noi toți, de aceea ne-am simțit implicați, valorizați și respectați. Așa că Horia Tecău este un campion și la meciul dublu pe care viața îl joacă în permanență între exteriorul și interiorul fiecăruia dintre noi.

Nu pot să închei fără să evoc un episod final al vizitei sale: după ce acordă două sute de autografe pe mingi, pe mâini, pe carnețele, pe mini-postere și mulțumește nu numai lumea prezentă, ci și prietenii sau frații absenți la întâlnire, Horia dă să plece. Îl aștepta un program făcut pe minute și, a doua zi, un zbor în Statele Unite. Extras cu greu din “ghearele” simpatiilor populare, Horia se trezește fix în fața porții Școlii cu un autocar plin de copii, elevii noștri de la clasele mici, descinsi din Teatrul Țăndărică. Moment în care este literalmente țintuit la gard de o învățătoare entuziastă și mai semnează încă un teanc de afișe. Nu a putut și nu a vrut să refuze. Chapeau!

Scriitorul și ilustratorul Jeff Kinney a cunoscut succesul de public într-un mod la fel de neașteptat și miraculos ca autoarea seriei ”Harry Potter”, K.G.Rowling. Nimeni nu s-ar fi așteptat la apariția primului volum, din ceea ce avea să constituie ulterior o serie, că „Jurnalul unui puști” (în original ”Diary of a Wimpy Kid”) va sparge topurile celor mai vândute cărți de după 2008, atingând tiraje de zeci de milioane, fiind devorat și adorat de milioane de copii, dar, în același timp și contestat de o parte mai conservatoare din rândul părinților și mai ales a educatorilor.

Inclusiv în școala noastră „Jurnalul…” cu oricare din volumele lui a stîrnit ceva rumori de cancelarie. Fără judecăți de valoare, pentru că nu este vorba de cine are sau nu are dreptate, de cine are sau nu are gust artistic, de cine este mai preocupat sau mai puțin interesat de mesajul „educativ” al oricărei cărțulii pe care copiii ar trebui să o parcurgă. Cei care strâmbă din nas și chiar dezaprobă lectura Jurnalului consideră această carte nocivă pentru generațiile de puști ale prezentului, defăimătoare în privința ierarhiilor pe care le stabilește educația parentală și mai ales școala, abundând de expresii și referințe din zona mai puțin recomandată…școlarilor. Alții, în rândul cărora mă număr cu modestie, consideră că pentru copiii epocii contemporane supuși la atâția stimuli concurențiali apetitului pentru lectură, Jurnalul poate să fie o cale onorabilă să-i facă pe puștii noștri să deschidă o primă carte, apoi o a doua din aceeași serie. Apoi, o dată ce mecanismele cititului de plăcere s-au deschis, va urma cu siguranță și carte din recuzita culturală a literaturii pentru copii, ulterior din marea literatură.

Trăim vremuri lunecoase și nu cred că este timpul să ne ținem într-o țeapănă rigoare academică, reacționând vexat dacă elevii noștri nu se vor desfăta din prima la o pagină tot mai greu de îngurgitat (din rațiuni de context cultural și de limbaj) din Creangă sau Sadoveanu. Mai mult, nu le vom face niciun serviciu clasicilor literaturii românești sau universale dacă forțăm acest gen de lecturi. Copiii vor pierde orice interes pentru citit și, la vremea când vor putea să-i prețuiască pe Creangă sau Sadoveanu, își vor fi reactivat repulsia și dificultățile de acum. Eu una așa am pățit și au trebuit să se scurgă muulți ani până l-am descoperit, de una singură, pe Sadoveanu. Mult mai târziu.

Așa încât… un dram de înțelepciune șmecheroasă nu strică în viziunea unui educator. Hai să ne bucurăm că elevii noștri, chiar cei mai îndărătnici la lectură, sorb cu nesaț paginile mai puțin ortodoxe din seria Jurnalul unui puști. Este un demers aproape necesar, similar vizionării unei ecranizări după un roman. Unii vor avea chef să citească și cartea. Alții se vor mulțumi cu filmul, în cele mai multe cazuri, inferior cărții, valoric și estetic.

Pe data de 6 decembrie (și duminică, și de Moș Nicolae), autorul Jeff Kinney poposește în România pentru o zi, având un program extrem de divers și de încărcat. Avenor College este partener al evenimentelor care vor însoți turneul autorului. Elevii noștri vor avea ocazia să-l vadă în carne și oase pe Jeff Kinney, să-i pună întrebări, să obțină autografe, ba chiar să câștige la o tombolă care le va oferi prilejul să facă alături de autor un tur al Bucureștiului. Și astfel vor constata cât de reconfortant este să fii puști și să-ți pară bine de asta!

Psiholoaga Kubler-Ross vorbește în tratatul On Death and Dying (1969) despre cinci stadii, trepte ale suferinței legate de întâlnirea cu moartea. Ele sunt Negarea, Furia, Târguiala (Bargaining), Depresia și Acceptarea. Unii dintre noi cunosc genialul moment stand-up din filmul All that Jazz al lui Bob Fosse, în care confruntarea cu sentința sfârșitului este afișată într-o cheie dureros-sarcastică. Am trecut în ultimele aceste zece zile, personal și colectiv (Colective?) prin patru din cele cinci stadii.

Vineri 30 octombrie aproape toată noaptea ne-am gândit că proporțiile tragediei sunt exagerate, că poate o parte mare din victime o sa-și revină, că e imposibil ca Claudiu să nu fie pierdut prin vreun spital și a fost căutat de toți prietenii prin spitale, abia mai târziu pe la morgă. Cozile de ore întregi la donat sânge păreau că intră tot în simbolistica negării prin ofranda sângelui propriu.

După primele două zile s-a instalat o mare Furie. La nivelul fiecărei celule a propriului corp, la nivelul colectivităților. Furia a unit energiile cu o forță ce părea de nestăvilit.

Târguiala, cuvânt care sună depreciativ, dar nu e, se insinuează și ea, la toate nivelele: o zi suntem mistici, alta iconoclaști, o zi proslăvim tagma medicală, la următoarea o demonizăm. Transportăm răniții în exterior sau mai bine, din precauțiuni medicale, îi ținem în spitalele noastre. Cine ne poate reprezenta mai bine la întâlnirea de la Cotroceni? Negociem relațiile noastre, dar negociem și cu Moartea. În textul de pe Facebook Cabral negociază cu destinul automistificându-se că, dacă recuperează și păstrează camera prietenului grav rănit, va da vieții o șansă în plus.

În ultimele zile simțim cu toții Durerea vecină cu o apatie generatoare de lehamite. N-am mai trăit de mult un nivel de energie atât de scăzut, facem eforturi să funcționăm ca niște figuranți prost plătiți în cadrele normalității. Cu fiecare tânăr care se mai stinge și pierde cursa supraviețuirii, primim un pumn în plexul conștiinței noastre, care nu ne lasă pradă durerii pure, ci amestecă stadiile durerii în frânturi de negare, furie, tîrguială, din nou și din nou.

N-am ajuns la Acceptare. Și nu cred că vom ajunge curând dacă nu facem un efort introspectiv și, în complementaritate, unul social. Legile, cu toate hibele lor, sunt făcute ca să fie respectate, regulile ne îngrădesc uneori, dar îngrădesc și riscul înconjurător. Dacă funcționăm după infatigabilul precept ”merge și-așa”, dupa ”descurcăreală”, ”învârteală” și toată gama, vom avea ca eterne măsuri improvizația, incompetența, iresponsabilitatea. Acesta este mesajul pe care l-am transmis ieri elevilor noștri într-o întâlnire de zece minute: ne pasă și facem totul cu putință ca să simtă și să înțeleagă și ei asta. Și, tot împreună cu ei, am desprins o geană de lumină în întreaga această tragedie: Solidaritatea umană răsărind din locurile cele mai neașteptate, venind din partea unor oameni capabili să (se) dăruiască până la uitarea de sine. Dar n-am ajuns – încă – la Acceptare.

Zilele trecute am participat la două conferințe organizate la sediul Unesco din Beirut, Liban. Nu despre asta vreau însă să povestesc. Conferințele au fost extrem de tehnice, atingând subiecte din lumea educației, declanșând discuții, polemici civilizate, grupe de lucru pe documente, totul în acel spațiu de incidență a două culturi și civilizații complementare, Orient și Occident, care definește Beirutul. Am avut prilejul să cunosc în aceste zile, sau să revăd, o seamă de specialiști în cultură educațională, în curriculum design, în proiectare și editare de manuale școlare. Dakmara (România), Dave (Marea Britanie), Richard (Statele Unite), Carol (Canada). Despre Jane și isprăvile ei am avut doar ocazia să-i aud vorbind pe ceilalți. Maybe next time…

Știam de mai mulți ani că specialiști de acest nivel sunt implicați în proiecte de reconstrucție a educației prin instituții internaționale World Bank, Unesco, Unicef în zonele unde au fost recent războaie, războaie civile, atrocități, depopulări, genocide: Bosnia, Kosovo, Ruanda, Liberia, Afganistan, Irak. Și, din păcate, multe altele. Dar nu am avut până acum prilejul să-i ascult atât de aproape și de în detaliu cum rememorează experiențe profesionale consumate în zone extrem de riscante, uneori cu riscul propriei vieți și sănătăți. Greu de înțeles, nu? De regulă, ne închipuim că, după încetarea unui război primii care se înființează să refacă din praf și din cenușă instituții sunt sanitarii, constructorii, investitorii. Aflați că experții în educație se află pe același plan. O țară aflată în ruină trebuie ajutată să-și refacă resursele, iar școala este cea dintâi resursă. Ea reprezintă șansa la viitor a locuitorilor ei. Școala este valorizată prin invitarea unor experți specializați și familiarizați cu acest tip de proiecte, care trebuie, pe de o parte, să țină loc de specificul istoric, etnic, al condițiilor locale și, pe de altă parte să modernizeze, să actualizeze sistemul educațional.

Ascultând relatările din spatele frontului venite de la acești prieteni, era ca și cum aș fi văzut un film, mult prea patetic ca să fie și autentic. Aventurile educaționale ale lui Dave și Dakmara în ruinele din Ruanda. Dakmara cu friguri tropicale construind curriculum frame într-un „hotel” din Liberia. Jane, agățându-se de un fir de internet în Bourkina Fassso și pregătind o sesiune de training cu profesorii, totul desfășurându-se literalmente sub un acoperiș, fără pereți. Dakmara invitată într-o republică saudită la un workshop despre reconstrucția curriculară în țările care au cunoscut războaie, și, din cauză de cutumă locală, neavând voie să participe direct la discuții cu saudiții, deja era group leader și auzindu-se doar de pe un ecran, pentru că de văzut, nu putea fi văzută. În locul feței era montată o… floare de trandafir. Ce metaforic!

În stilul nostru cârcotaș se poate replica: păi, ce le trebuie ăstora să-i învețe pe alții să-și refacă educația printre boli tropicale și mine îngropate? Sunt foarte bine plătiți. Ei bine, sunt foarte bine plătiți la nivelul tuturor celor care au expertiză internațională pe un domeniu plus zonă de risc.

Alții pot obiecta: ce le trebuie amărâților alora de-abia ieșiți din război civil programe și manual? Poate mai bine ar fi vaccinuri și provizii, apă curentă, electricitate. Nu-i întotdeauna așa și prietenii mei mi-au confimat asta. Nevoia de însănătoșire a nației prin educație este enormă la nivelul oamenilor. Dacă în Cambodgia și Ruanda, în Liberia și Bosnia au existat o puternică dorință de uitare a atrocităților și o slabă tentativă de revanșă, acest lucru se datorează în primul rând oamenilor care au înțeles că răscolind trecutul nu ne vom mai găsi prezentul și nu ne vom îndrepta spre viitor. Oricât ar părea de paradoxal, nu alte instituții aparent mult mai abilitate, ci școala a îngropat demonii istoriilor recente. Și ca instrumentiști nobili în această orchestră a națiunilor în refacere, acești câțiva experți formează și călăuzesc și dau speranțe unor mii de profesori, de directori de școli ridicate printre dărâmături. Ei sunt educatorii din spatele frontului. Lor le dedic rândurile de mai sus.