Autor: Dana Papadima

Director Educațional

Poveste

Posted on by Dana Papadima


Ne plac poveștile, iubim poveștile, nu putem trăi fără povești. Povestea face parte din esența naturii umane. Povestea e verb, e acțiune, personaje, suspans, conflict, deznodământ. Cuget la chestia asta de când mă străduiesc în van să scriu un text despre starea de pandemie. Dar în loc de pandemie, îmi iese doar papadimie… N-am putut să scriu un text despre stările sufletești încercate, despre schimbarea care ne covârșește pe toți. Vorbele Papei Francisc m-au inspirat, dar nu pot fi o sursă de poveste.

Carantina e o stare, o încremenire în timp și spațiu, o veșnică amânare, este opusul poveștii. Carantina nu e narabilă, după cum uitatul în gol nu e narabil. Nici speranța nu e poveste, după cum nici amintirile nu-s. Așa încât am lăsat timpul și scurgerea lâncedă a zilelor într-o suspendare ce părea de netrecut.

Dar a venit o poveste, după toate legile știute. Începutul l-au făcut o mână de oameni, profesori, care s-au conectat dintr-un fel de impuls creator. Să transmită un mesaj de solidaritate elevilor lor, părinților acestora, colegilor lor, și, în definitiv, lumii. O mână de oameni de la Avenor, alți colegi și prieteni de pe la alte școli din România, care au adunat și alți protagoniști, tot educatori, tot români, ce predau în școli din toată lumea: Hong Kong, Cambodgia, Franța, Turcia, State…

Pasul următor a fost să găsim ceva-ul pe care să-l dăruim. Ce să facem? Să cântăm în cor Nabucco: Nu ne țin curelele. Să dansăm? Frizăm ridicolul. Hai atunci să folosim vorbele, ale noastre, ale altora mai cu har, și să ne rostim mesajul: oameni buni, nu puneți în paranteze acest timp încremenit, profitați de momentele de reflecție care ne sunt oferite, bucurați-vă că sunteți sănătoși, iubiți și iubitori. Dragii noștri elevi, ați învățat atâta în intervalul ăsta! V-ați educat răbdarea, ascultarea și dexteritatea tehnologică. Dragi părinți, ați învățat atâtea alături de copiii voștri, ați învățat, între altele, cât e de greu să fii profesor. Dragă Planetă, ai respirat în perioada asta. Ți s-a limpezit cerul și turme de căprioare au început să se ivească pe străzile pustii ale orașelor. Hai să nu punem răstimpul ăsta între paranteze, hai să învățăm. Cu toții. Cam ăsta era mesajul la care s-au gândit o mână de profesori români din toată lumea.

Povestea curge mai departe. L-am rugat pe soțul meu, Liviu, care e foarte dibace la meșteșugitul slovelor să ne dea o idee, iar el a creat un text. Un text scurt adresat elevilor noștri. În același timp, am descoperit o poezie virală care străbătea toate mediile și se potrivea la țanc cu ce voiam noi să transmitem. Ne-am fentat la început crezând că era vorba de o poetă vizionară din secolul al 19-lea, nici vorbă, e o doamnă, deloc întâmplător tot profesoară, care a scris aceste versuri albe în timpul carantinei. Ni s-a părut că merge prea bine cu textul lui Liviu, nu știu, poate ne-am înșelat, dar așa ni s-a părut. Am instalat un Comitet de urgență: Diana, Cristina noastră din Belgia, Raluca, Diana mică. Am avut o sumară întâlnire cu prietenele noastre de la celelalte școli din țară: Cluj, Sibiu, Brașov, Iași, Craiova.

Am hotărât să ne filmăm, care în ce condiții și-a putut înjgheba pe acasă și să recităm poezia cap-coadă, după care cineva mai expert decât noi să fărâmițeze poezia folosind fragmentele cele mai potrivite. Nu știu cum au procedat colegele mele, dar eu nu mai știam să pun o haină bună pe mine, darămite să-mi pun fond de ten și pudră pe față ca să nu arăt ca un spectru! Ne-am filmat noi, cu chiu, cu vai, cu mobilul sprijinit de cutii și cărți ca să stea naibii fix și am trimis capodoperele. Tudor, un tătic săritor și mișto s-a oferit să monteze lucrătura. L-a ajutat la editare și prietenul Andu. 

Am ajuns la partea poveștii când apare conflictul, atât de necesar pentru trecerea la altă etapă. Primele filmări arătau niște recitatoare solemne și stângace, deh, nu ne-am născut în fața camerei. Cu răbdare pedagogică și suavă ironie, Tudor ne-a dăscălit să reluăm filmările din unghiuri mai convenabile. A trebuit să reînvățăm firescul de a fi firești… N-au fost fasoane, mofturi și capricii, doamnele directoare și profesoare au mai făcut un pas spre desăvârșire culturală.

Textul introductiv, cel al lui Liviu, recitat minunat tot pe prietenie de actorul Adrian Titieni suna splendid, dar nu-l puteam să-l lăsăm să curgă monoton pe ecran, că ne adormeam privitorul, oricât de plăcut era timbrul actorului. Tudor a avut ideea providențială să filmeze câteva cadre din școala noastră cu holuri și clase goale, dezolante, cu două trei rechizite rătăcite pe mese, ca și cum am fi fugit toți în ultima clipă din calea năvălitorilor. Astfel cu acele imagini care spun atât de mult despre o școală rămasă cu ziduri goale fără suflet, vocea actorului a sunat parcă și mai învăluitor. Copila colegei de la Sibiu și-a împrumutat vocea copilului din text. 

David, soțul Cristinei, a venit cu idei providențiale. Sandra noastră a pus osul la traducerea în engleză. Diana, Raluca și Cristina au comunicat într-un păienjeniș de relații, sentimente, goană contra cronometru, speranțe.

Finalul poveștii e că ne-a ieșit. Dacă finalul e unul fericit sau nu, vă las pe voi să decideți.

Finalul adăugat, cum se întâmplă în atâtea povești, e că am ieșit din carantină. Ne-am dus la școală să ne facem treaba, o să mergem în vacanță la mare, o să ieșim în cea mai frumoasă natură posibilă. O să ne prețuim și mai tare libertatea. O să prețuim ce am învățat. Că n-am pus acest interval de învățare între paranteze.

Cristina Bazavan, în vizită la Avenor College

Posted on by Dana Papadima

Dana Papadima, directorul nostru educațional, scrie despre vizita Cristinei Bazavan, jurnalist și blogger, care le-a oferit elevilor de clasa a 7-a câteva idei despre cum să-și creeze un vlog de lectură.

O cunosc pe Cristina Bazavan de atâta vreme, încât mai bine nu mai pomenesc despre asta. Îi urmăresc blogul, postările de pe Facebook, mă simt onorată când facem schimb de aprecieri – sincere, normal – în mediul online. O consider un om de bun gust, un autentic catalizator de valori în lumea noastră mișcătoare și confuză. Vestea că, la invitația Oanei, mai tânăra mea colegă de la catedra de română, Cristina o să ne facă o vizită la Avenor, m-a făcut să sar în papuci în ziua mea liberă și să-i sar literalmente în întâmpinare.

Vizita musafirei noastre nu s-a înscris în registrul mondenităților conjuncturale. Cristina a venit „cu temele făcute” și cu emoții pe măsură: elevii Oanei de la clasa a 7-a vor să înceapă un vlog de carte. Adică să citească  la intervale regulate o carte și să o recomande – sau nu – celor care vor urmări vlog-ul. Ambiția lor, dublată de ambiția profesoarei, om tânăr și ancorat în modernitate, a provocat această invitație și o primă lecție despre cum se deschide un vlog, ce concepte urmărim, ce tehnici de captatio, ce repere avem, ce organizare textuală. Am asistat cuminte, în ultima bancă, la lecția ținută de Cristina, pornită în joc și joacă spre a detensiona tracul auditoriului și a înlesni comunicarea. A fost o bucurie pe de-a-ntregul. Ca pedagog de nădejde, a fost o bucurie interioară să-mi dau seama cât de minuțios pregătită a fost activitatea Cristinei. Ca bucurie greu de ținut pe dinăuntru, felul în care s-au desfășurat elevii noștri dintr-a 7-a, atitudinea, curiozitatea, politețea, creativitatea, efervescența ideilor, intratul în joc, m-a făcut să nu doresc să se mai încheie ora și să urmăresc vlogul copiilor începând de…ieri!

Cristina Bazavan i-a provocat pe elevi să construiască povești din experiențele lor.

În ziua cu pricina, Cristina Bazavan a postat pe pagina ei de Facebook câteva impresii, aproape la cald, despre vizita și activitatea de la Avenor. Ce plăcere să-mi privesc școala prin ochii unei persoane pe care o prețuiesc, care nu face afirmații conjuncturale, care are tone de experiențe și de material comparativ! Am văzut, deci, o școală așezată în făgașul învățării cu drag și substanță, cu elevi cuceritori, bine crescuți, departe de clișeele înstăpânite despre „copiii de bani gata, răsfățați, cu profesori la cheremul lor și, mai ales, al părinților”. Ce ușor punem etichete, ce greu ne-a fost să le dezlipim! 

Un Centenar la Avenor

Posted on by Dana Papadima

Întreaga suflare românească este preocupată de sărbătorirea Centenarului. Până și reclamele la hypermerketuri sau alimente sunt împănate cu tricoloruri și simbolistică patriotardă. Am reflectat, aici, la Avenor în ce fel această celebrare a unui an esențial pentru definirea unității naționale să aibă semnificație, miez, tâlc pentru elevii noștri. Și am decis să alegem acele activități și evenimente care să aducă semnificație, miez și tâlc.

Invitarea domnului Mihai Șora la Avenor, acest senior mai „mare” cu doi ani decât însuși Centenarul, a venit din acest deziderat de a ilustra anul festiv printr-un eveniment în care istoria, consemnată și trăită, și prezentul, trăit și consemnat, fac punte. Mihai Șora a traversat peste 100 de ani de Românie, mai exact, un răstimp de democrație burgheză, trei dictaturi (carlistă, antonesciană și mai ales comunistă) și o revenire, lungă, lentă, pe alocuri opintită, către valorile euro-democratice.

Mihai Șora a intrat la noi în școală fără cartea de vizită a palmaresului intelectual și academic. A dorit să stea alături de elevii a două clase mici și să deseneze împreună cu copiii. A dăruit, la finalul activității, fiecărui elev o ilustrație desenată de mâna proprie și o dedicație cu autograf. Impactul acestei întâlniri trebuie să fi fost neașteptat: imaginați-vă un puști de 7 ani care desenează și sporovăie cu un domn despre care i se spune că a depășit  suta de ani, un domn manierat, cu părul alb, îmbrăcat cu un costum negru impecabil, cămașă albă, cravată, care își suflecă, la figurat, mânecile și se apleacă asupra planșei pe care o colorează cel mic. Dar nu despre acest aspect, cu o doză de senzaționalism, aș vrea să vorbesc, ci despre alt fel de impact.

După cele două ore de desen cu cei mai mici și o pauză de cinci minute, domnul Șora s-a văzut cu elevii mai mari, de clasa a 7-a. Copii care au aflat din spusele noastre că Mihai Șora este scriitor luminat, filozof, publicist, prezență constantă în spațiul românesc civic. Și care poate se așteptau la o întâlnire cu un fel de Moș Crăciun plin de povețe din traista vremii. N-a fost așa. A fost altfel. În câteva minute s-a risipit curiozitatea puștească (ai o sută de ani și încă funcționezi??). A început dialogul, așa prevăzusem. Elevii noștri au prins repede curaj și chef de întrebări de tot felul. Era de așteptat. Mai puțin previzibil a fost modul în care a curs dialogul.

Observație: suntem bucureșteni grăbiți, nerăbdători, iuți la vorbă și replică. Sunt poate generații mai puțin obișnuite cu rostul dialogului autentic: atunci când ești lăsat să-ți duci spusele până la capăt, când aștepti răbdător răspunsul la o întrebare pusă de altul, când pui o întrebare doar ca să te auzi pe tine. Domnul Șora nu e așa, și și-a învățat auditoriul să asculte și să funcționeze în alte ritmuri: ritmul care alternează întrebarea și momentele de cugetare înainte de a veni răspunsul. Secundele suspendate dintre o partea a răspunsului și completarea lui. Accentul care dă greutate cuvântului și cumpănește înțelesurile. Tonul în același timp șoptit și răspicat care aduce dialogul la un prag de ascultare vecin oracolului.

Domnul Șora nu cuvântă în felul ăsta doar de când a ajuns la o etate atât de înaintată. Domnul Șora vine din țara Banatului, unde oamenii sunt temperați și aplicați când vorbesc. Domnul Șora este fiu de preot lugojan și în vorbele și duhul lor ghicești și predica blândă. Domnul Șora nu mai aude foarte bine și îi roagă, mucalit, pe elevi, să îl întrebe cu voce mai tare, pentru că e cam „fudul de urechi”.

Au fost zeci de întrebări deștepte și foarte deștepte. Niciuna gratuită, niciuna pornită să scurme în senzaționalul situației. Am reținut două, deși întreg dialogul Filozofului cu lumea (din Avenor) merita consemnat.

Prima întrebare a venit din partea lui Luka și suna cam așa: „Ce învățătură ați putea să ne împărtășiți de pe urma experienței a trei dictaturi?” După cuvenita pauză de reflecție, Mihai Șora răspunde: „Să nu ne lăsăm înșelați de aburul amețitor al dictaturii.” Nu am fost convinsă că toți copiii au priceput la ce se referea vorbitorul și am simțit nevoia ca cineva să explice ce pot să însemne vorbele alea. Alexandra a ridicat mâna și și-a spus propria părere: „Adică să nu lăsăm păcăliți de vorbele frumoase și promițătoare ale unor conducători, pentru că faptele lor pot fi contrare. Adică să fim vigilenți.”

A doua întrebare a venit de la Teo, care a reținut că le-am zis copiilor că îl pot întreba pe invitat despre absolut tot ce le stârnește curiozitatea. Și Teo a întrebat: „Cum de v-ați îmbrăcat atât de elegant?”. Răspunsul a venit domol, cursiv, în armonie cu tot ce a plecat de la Mihai Șora în ziua aceea: „Pentru că am știut că mă întâlnesc cu voi și eu îmi respect publicul”.

La peste 100 de ani, Mihai Șora nu s-a lăsat obosit de trei ore de dialog și a colindat școala asta pas cu pas, până la etajul trei. A coborât la sala de mese și a luat prânzul, având vecini pe la alte mese elevi și profesori. Către sfârșitul mesei, a mai venit un elev la el, evident, din proprie voință, și i-a spus:„Vă mulțumim, domnul Șora pentru tot ce ne-ați dăruit astăzi!” Iar invitatul nostru a oferit răspunsul zilei: „Iar eu vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat!”

Revenind la sărbătorirea Centenarului, cu siguranță vom avea la Școala noastră pe parcursul anului și cântece, și poezii, și evocări, și drumeții cu iz istoric. Venirea domnului Mihai Șora ne-a adus ceva din toate acestea. A venit Centenar la Centenar.

Prima lecție de patrimoniu

Posted on by Dana Papadima

De vreo două săptămâni mă mănâncă degetele să scriu ceva pentru blogul școlii. La început, am vrut să scriu despre vizita noastră la Școala Ferdinand, despre împrietenirea elevilor Avenor cu cei de acolo, despre activitățile remarcabile care se desfășoară acolo, despre minunata Violeta Dascălu, o directoare cu adevărat unică.

Mai încolo, am vrut să scriu despre întâlnirea care a avut loc acum o săptămână la noi la școală cu o parte dintre absolvenții anilor trecuți, despre constituirea grupului Alumnii Avenor, despre momentele vesele și calde împărtășite cu vizitatorii noștri, elevi de a 9-a, a 10-a, a 11-a și a 12-a la diverse licee de prestigiu din București.

Mă tot bate gândul să mai scriu un articol despre Caietul de patrimoniu elaborat de Adriana Scripcariu, cu sprijinul căruia elevii Avenor vor face în următorii ani lecții destinate cunoașterii moștenirii noastre culturale, populare, religioase, spirituale.

Dar săptămâna trecută s-a încheiat solemn și trist cu trei zile de doliu național pentru Regele Mihai al României și cu funeraliile regale și, de atunci, tot gândesc câteva rânduri alături de miile care s-au scris, s-au spus, s-au văzut în aceste zile.

Mărturisesc din capul locului că nu sunt o adeptă a monarhiei, fie ea și constituțională, ca formă de guvernământ. Nu că n-aș purta o mare considerație marilor regi care au dus țara asta spre modernitate, civilizație, cultură occidentală, nu că n-aș fi evocat în permanență figura regelui Mihai cu un tandru respect. Dar, filozofic vorbind, înțeleg cu greu ideea că o țară poate și trebuie guvernată doar prin învrednicirea sorților vreunei domnii, care poate fi glorioasă, mediocră sau pur și simplu toxică prin simpla statornicire a unei prezențe umane. În toți acești ani în care am discutat mult în familie sau în grupul nostru de prieteni despre monarhie, am avut intervenții atât de vehemente, încât Liviu, soțul meu, mi-a și creat porecla de „Mița mea”, cu referire directă la pitorescul personaj Mița Baston, republicana de Ploiești, din „D-ale carnavalului” a lui Caragiale.

Nu pot să mă plâng că am crezut o clipă balivernele care ni se vindeau în școală cu fuga lui Mihai, cu vagoanele încărcate de aur și comori, cu insurecția armată din august 1944 săvârșită de comuniști. Nu. În toată confuzia minții ei zburătăcite, mama mi-a evocat fragmente de istorie trăită înainte de comuniști și după, în care, însă, prețuirea ei se împărțea egal între Carol al II-lea, Mihai și… Antonescu. Dar, ceva-ceva tot a rămas în memoria unui copil veșnic suspicios în legătură cu orice informație venită pe cale oficială, de la școală și toate celelalte mijloace de propagandă.

După 1990, ca mulți alții din generația noastră hrănită cu fake-uri istorice, am asimilat o sumedenie de lecturi recuperatoare, biografii de personaje ilustre, memorii ale anilor de persecuție comunistă, ale exilului. Inevitabil, am ajuns și la celebra carte de Convorbiri cu Regele Mihai I, alcătuită de regretatul scriitor Mircea Ciobanu. O voluminoasă carte de interviuri purtate la începutul anilor ‘90, plină de mărturisiri ample, de onestitate intelectuală, de evocări gingașe, de umor subtil.

Au urmat aproape treizeci de ani în care, în istoria noastră recentă, aparițiile regelui Mihai au creat momente de sublim popular, de stupoare datorată halului în care a fost tratat de autoritățile nouăzeciste, de calm armistițiu cu oficialitățile. Abia în 2001 Regelui i s-a permis să vorbească în Parlamentul României. Revedeți acel discurs, vă rog, verificați acuratețea mesajului, simplitatea, coerența, distincția stilistică. Eu o să-l studiez la clasa a 10-a anul următor, cu elevii mei.

Moartea regelui Mihai, previzibilă, aproape anunțată, a venit parcă tot pe neașteptate. Dar mai surprinzător decât un anunț îndoliat, am avut cu toții ocazia să surprindem un crâmpei de Românie cum nu credeam că se mai poate întâmpla în timpuri de scindare națională, de disoluție politică, de abandon legislativ.

La început a fost recuperarea memoriei prin intermediul zecilor de ore de film documentar, emisiuni cu invitați decenți, prestigioși, la câteva televiziuni și posturi de radio. Apoi s-a instaurat doliul de trei zile care ne-a făcut pe mulți dintre noi mai îngândurați, mai reflexivi. Ritualul oficial, operat cu maxim profesionalism, punctualitate, discreție a fost dublat de ritualul străzii și al drumurilor din țară. O mulțime tăcută, respectuoasă, adâncită în durere, încolonată într-un șir simbolic al pioșeniei. Lumânările și florile albe de la gardul Palatului. Forța scandării „Regele Mihai!” în momente cumpănite. Perfecta civilitate a acestei mase de oameni, în toate împrejurările despărțirii de Rege: la poalele Patriarhiei, pe străzile Bucureștiului, în gări mici și ponosite. Strania unitate a mesajelor puterii, opoziției, Digi TV, antenele, Hotnews, Agerpres.

Am avut pentru câteva zile iluzoria senzație că s-a putut realiza irealizabilul Unității naționale, cum n-am avut parte de aproape un secol și cel mai probabil n-o să mai avem parte. Am avut, după vremuri de incertitudini identitare, senzația că se poate, că s-ar fi putut. Că vreme de decenii, făptura demnă și discretă a Regelui Mihai ar fi putut să sprijine mai mult neamul ăsta autooropsit. Dacă ar fi fost lăsat. Dacă.

Acum, după ce toate astea s-au terminat, suntem oleacă mai orfani, mai singuri, mai fărădețară. Mai fărădelegi.

Și cum spunea Ștefan Augustin Doinaș într-o minunată poezie de dragoste:

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, 
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …

Fotografie realizată de Dragoș Asaftei în timpul funeraliilor regelui Mihai

Patrimoniul de la Piscu

Posted on by Dana Papadima

Familia artiștilor Adriana și Virgil Scripcariu numără șase copii, înșirați pe axa timpului de la trei la șaisprezece ani. Împreună, cu ochii lor albaștri-cicoare, părul bălai, straiele simple, tradiționale, par coborâți dintr-un tablou de epocă. Scripcarii s-au mutat de ceva vreme la țară, departe de zbuciumul și nervii bucureșteni, într-un sat așezat parcă într-o buclă a timpului și spațiului contemporan. La Piscu. Asta nu înseamnă de niciun fel că s-au retras într-o existență sută la sută pastoral-idilică. Adriana și Virgil duc o viață activă, dedicată proiectelor artistice și obștești. Virgil este creatorul unor sculpturi de notorietate, dacă e să amintesc doar simplele apariții din fața Cărturești Verona sau Biserica anglicană.

Adriana a studiat istoria artei, colaborează frecvent cu muzeografii de la Muzeul Național al Țăranului Român, dar grija pentru semenii din Piscu a făcut-o să înființeze o școală primară privată pentru copiii din sat. Preocupările Adrianei nu se opresc aici. Cultura de specialitate despre patrimoniul cultural românesc, dar și dedicația de profesor dăruit au determinat-o să se documenteze și să elaboreze o serie de manuale ieșite cu totul din banalul prăfuit al literaturii didactice școlare. Un manual despre patrimoniul din jurul Bucureștiului (tezaure arhitecturale și naturale insuficient exploatate și valorificate), unul despre județul Brașov și comorile sale, unul despre incredibila moștenire culturală a făuririi vaselor de lut de la Piscu. Și altele multe. Recent, efortul creator al Adrianei s-a îndreptat spre cultura de patrimoniu românesc, natural, artistic, material, spiritual, aflată sub egida UNESCO. A creat un curriculum aparte destinat predării cunoștințelor de patrimoniu prin intermediul unui opțional aparte.

Ăsta e momentul când intervine Avenor College în poveste. Pentru că, în deplină împărtășire de valori cu autoarea opționalului, Avenor s-a alăturat proiectului prin pilotarea, timp de un an, a opționalului de patrimoniu, alături de elevii noștri, mici și mari. Principiile noastre sunt perfect aliniate. Aici la școală suntem conștienți că avem o datorie față de rădăcinile noastre culturale și față de cunoașterea și îngrijirea patrimoniului identitar. Fără retorică patriotardă, fără naționalismele ieftine, de care, din păcate, televiziunile și scena politică sunt pline.

Și aici e al doilea moment când școala Avenor intră în film. Spre final de octombrie, într-o sâmbătă, vreme de câteva ore, un grup de profesori de la Avenor (limba română, franceză, biologie, geografie, arte vizuale, muzică) a participat la Școala de la Piscu la un training de inițiere în lucrul cu manualul pentru opțional, training susținut de Adriana însăși. Orele de training și discuții complementare au trecut fără să ne dăm seama. Am studiat materialul suport pe care urmează să lucrăm, am aflat lucruri, am conversat despre lucruri. A fost o activitate densă și plăcută în același timp.

Dar nici despre asta n-aș vrea să vorbesc. Aș vrea să vorbesc despre lecția de patrimoniu pe care au învățat-o 11 profesori de la Avenor dincolo de lecția propriu-zisă. Despre dimineața când am ajuns cu o oră mai devreme la Piscu, o zi de octombrie blurat, cu lumină stinsă și umbre plăpânde. Despre drumul cu bicicletele până la liziera pădurii, luând-o literalmente pe arătură. Despre frunzele încă vii și încă indecise. Despre mărăcinișurile veștede, măceșul cu rod și păsăretul mărunt. Despre silueta Mânăstirii profilată dincolo de baltă. Ultimele flori, crăițe și tufănele scăldate de ultimele licăriri ale razelor. Școala de la Piscu cu ale sale blide, vase smălțuite și colțuri cu icoane. Atelierul lui Virgil unde transpare truda și creația printre statui și statuete. Covoarele și țesăturile pe care vrei să le faci sul și să le iei pe toate acasă. Lumina de pe terasă, lumina din grădina casei. Sarmalele dogorind, brânza presărată și mămăliga ca o lună plină. Straiele Adrianei, reflecție rafinată a portului popular. Băncile de lemn rânduite cuminți în mica sală de clasă a Școlii. Cumințenia înțeleaptă a celor trei zvârlugi, fetele familiei Scripcariu. Biserica satului așezată în inima comunității, monumentul Eroilor de la Războiul de Reîntregire cu a sa acvilă neînfricată în vârf. Oameni de toate vârstele care te salută după datina satului dintotdeauna. Natură naturală, natură umană, așezări culturale, școală de țară, port popular, strachini și blide, sculpturi și monumente. Rânduieli vechi care nu trebuie lăsate neantului și ignoranței. Aceasta a fost lecția de patrimoniu pe care am primit-o la Piscu.

Un an școlar ca o vacanță

Posted on by Dana Papadima

Ieri, 11 septembrie, a început anul școlar oficial în toate școlile și liceele publice din țară. Media a reluat veșnicele teme organic legate de începerea cursurilor: lipsa manualelor, cornul înlocuit cu…măr, clădiri fără aviz de siguranță, inexistența fondurilor din cutare județ destinate bursierilor de merit. Altfel, festivismul de conjunctură, cu discursuri și notabilități despre cât de măreață e educația, panglici și cocarde, soboare de preoți, tone de flori și, evident, trafic blocat din toate și în toate direcțiile. În mașina care mă ducea spre Avenor și cu radioul taximetristului dat pe „Știri”, nu mi-am putut curma, totuși, aceeași emoție, același frison pe care îl încerc în fiecare an la începutul școlii. În fond, despre copii e vorba, despre așteptările și temerile lor, despre devotamentul celor mai mulți dintre profesori, despre speranțele și visurile părinților.

La Avenor, ziua de deschidere festivă a școlii a devansat, după cutumă, data oficială. Iar festivitatea a avut loc fix cu 11 zile mai devreme. Așa credem noi că ar trebui să stea lucrurile: așezat, structurat, cu spațiu necesar între festivitate cu emoții solemne și începerea cursurilor propriu-zise. Mă întreabă câteodată părinții nou-veniți în școală, neobișnuiți încă cu rosturile de pe la noi, sau cunoștințe și prieteni nefamiliarizați cu alte sisteme școlare în afară de cel în care s-au format  ei-înșiși: „De ce începeți voi școala pe 1 septembrie, în timp ce alții își mai văd încă de vacanță?” „De ce sfârșiți voi cursurile pe 30 iunie, când alți copii s-au instalat de ceva zile în huzurul odihnei văratice?” Alții, mai direcți: „De ce le răpiți voi copiilor dreptul la mai multe zile de vacanță?”. În fine, alții, ultimativi: „De ce chinuiți voi copiii?” Și, sincer, cuvinte ca „a răpi”, respectiv „a chinui” din registrul agresiv, violent, al limbii mă îndeamnă la reflecție. Oare e posibil ca persoane onorabile (și aici am în minte mulți prieteni apropiați) să fie atât de marcați de experiența lor școlară, încât să asocieze perpetuu o instituție producătoare de educație cu imagini ale chinului și agresiunii morale? Oare mai toți suntem croiți plecând de la o sumă de traume formatoare? Oare toți gândim că vacanța și numai vacanța e sursă de bucurie, de plăcere, de…am început să detest cuvântul… distracție? Așa cum unii profesori și-au ales această meserie din unicul motiv că oferă vacanțe mai lungi decât la alte categorii?

Și revin la copiii noștri de la Avenor: cu câtă durere în suflet își îmbrățișau învățătoarele și chiuiau la revederea colegilor de clasă! Cu câtă resemnare asistau la lansarea tradiționalelor baloane colorate! Cu câtă lipsă de interes își priveau materialele școlare, sălile de studiu, terenul de sport! Cu cât plictis participă la fiecare oră de curs acum, când toată suflarea școlii e angrenată în tema introductivă comună „Coduri și simțuri”!

Vă propun, dragi prieteni, să cumpănim puțin asupra unor termeni mai degrabă potriviți unui cod războinic decât unuia educațional. Dacă ne facem cu toții treaba bine, dacă credem cu toții, elevi, profesori, părinți că o comunitate poate fi angajată în învățare autentică, atunci tot ea poate transforma anul școlar într-o vacanță binefăcătoare și, în urma sutelor de zile în care am învățat împreună, aici, la școală, poate schimba și vacanța într-o ocazie diferită de învățare.

Voie bună tuturor! Ne așteaptă un an școlar de vacanță!

Competențe sau rezultate? Amândouă

Posted on by Dana Papadima

Pedagogia mondială, din ultimii 20 de ani mai cu seamă, vorbește despre competențe ca țel final al actului învățării. Pe bună dreptate. La ce bun cunoștințe, informații, definiții, terminologie de specialitate, dacă toate sau aproape toate nu duc la formarea unor competențe generale și specifice? Nimic mai de bun simț. Această deplasare de la „să știi” la „să știi să faci” spre a „să știi cum să fii” a însemnat revoluționarea din temelii a diferitelor sisteme educaționale, din care, cu toate stângăciile și inconsecvențele, nu putea lipsi și sistemul de învățământ autohton.

Iată însă că treptat, parșiv, pe neobservatelea, și nu numai în lumea extrem de competitivă a învățământului românesc, ci și la case mai mari, americănești, englezești, chiar nordice, s-a insinuat și a devenit lege (nescrisă) evaluarea instituțiilor de învățământ și a absolvenților acestora practic numai după rezultate. În teorie, vorbim despre pedagogia fericirii, a învățării prin descoperire, a plăcerii cu care venim și rămânem la școală. În practică, facem și desfacem topuri ale școlilor performante, ale universităților de prestigiu, cred că și ale grădinițelor care promit candidați la Harvard cu liste de așteptare înainte chiar ca nașterea viitorului elev să fie planificată. Trăim într-o lume paradoxală, nu-i așa?

Avenor College își face de zece ani drum în această lume paradoxală. Pentru că noi chiar credem și punem în practică învățământul direcționat spre competențe, învățarea de plăcere și de drag, investigația și descoperirea ca pași esențiali în formarea viitorului adult. Iată însă că, de când ne-au absolvit clasa a 8-a primele promoții și multe familii au început să-și croiască aspirații spre Avenor, la orice tip de clasă, situația rezultatelor revine consecvent în discuțiile de admitere: „V-am urmărit. Sunteți de fiecare dată în top 10 școli din București. Ne interesează fericirea copilului nostru, dar nu vă ascundem că ne interesează și rezultatele la capătul unui ciclu de fericire neîntreruptă”.

Mi se pare un punct de vedere foarte onest, fără niciun fel de ipocrizie. Situația nu se limitează la urmărirea strictă a rezultatelor elevilor noștri la evaluarea națională, ci este completată de monitorizarea anuală a rezultatelor la examinarea internațională  Cambridge Checkpoint, pe baza cărora se face admiterea la Avenor International High School.

Competențe sau rezultate?  Anul acesta, toți absolvenții noștri de clasa a 8-a au obținut rezultate excepționale, fie la examinarea Cambridge Checkpoint – 5.8 la Maths și 5.9 la English din punctajul maxim 6.0 -, fie la Evaluarea națională: 10 la Limba română, 9.85 la Matematică. Competențe, deci rezultate!

Lectura cărților și lectura oamenilor

Posted on by Dana Papadima

Ideea deschiderii unui club de carte pentru părinții de la Avenor a venit în urma unei bune experiențe cu un alt club cu aceeași îndeletnicire, înființat acum doi ani de o „fostă” mămică, pe nume Alina. Recunosc, am fost ușor sceptică inițial. Mă gândeam cu teamă la o comunicare prea formală și la oarece crispare: cu alte cuvinte, nici ca la școală, dar nici ca acasă, între prieteni. Mă gândeam că prezența mea ca, să-i zic, specialist în litere și literaturi, va induce atmosfera unei ore de română sau, în cel mai fericit caz, de cenaclu. Singurul reazăm îl reprezentau prezența Alinei, cu experiență de organizator dar și de furnizor de vinuri nobile, prezența unei alte foste mămici, Ramona, abilă în a pregăti cele mai rafinate bucate în spiritul cărților lecturate, și locul propriu-zis al întâlnirilor lunare, Bistro Taifas, o oază de bun-gust și rafinament, atât scenografic, cât și culinar.

Pentru prima întâlnire, mă pune inspirația să propun eu o carte de citit și comentat, Împăratul muștelor de W.Golding. Aflând de ilustra mea propunere, Liviu, soțul meu, prinse a mă ironiza fără cruțare:

– Bun titlu ai avansat. Probabil că vrei să pui pe fugă părinții de la prima întâlnire! Ce a fost în capul tău educațional să vii cu o carte atât de crudă, care, probabil va stârni valuri de indignare și reproșuri?

Personal, am fost mai optimistă. Cartea e plină de duritate, de cruzime, dar, pe de altă parte, e scrisă divin, se joacă cu mintea și cu judecata ta, deschide felurite chei de interpretare. Sosește ziua clubului și, într-adevăr, deși ca la prima întâlnire, olecuță mai stânjenite, membrele clubului și, pe atunci, chiar și un unic membru, își dau frâu libertății de opinie, de interpretare și, una peste alta, seara se dovedește un succes.

Surpriză! Votăm democratic pe grupul de Facebook următoarea carte pentru următoarea lună și este ales un roman apărut prin anii ‘90, scris de profesorul Ovidiu Verdeș. Titlul: Muzici și faze. O carte oarecum autobiografică despre anii ‘80 trăiți de un grup de liceeni cu toate cutumele epocii: amoruri, muzici de atunci, găști de băieți, vocabular, ce mai, ani de liceu! M-am bucurat de alegerea acestui titlu, dar se pare că bucuria a fost doar a mea. La următoarea întâlnire, un număr semnificativ mai mic de participante, dintre care, cu excepția mea, nimeni nu înghițise clenciul romanului și aerul vintage al epocii. Dar am reușit să salvăm, instinctiv, seara, vorbind despre anii noștri de liceu, despre muzicile care se vânturau pe la chefuri (sau ceaiuri, ca pe vremea mea), despre nebuniile pe care le făceam la 16-17 ani, despre școală, despre găștile și obiceiurile noastre.

Al treilea titlu al clubului nostru, și el propus și votat cinstit pe FB, a reușit să ne emoționeze pe toate: o carte simplă, cu profunzimi inteligente, despre copilărie și război, cu doi protagoniști sfâșietor de sensibili. Toată lumina pe care nu o putem vedea, carte devenită bestseller, mega premiată și lăudată. A fost o seară de discuții delicate, despre autenticitate și tehnici narative, despre (ca la școală!) semnificația titlului, despre duritatea maturizării forțate pe care o invocă urâta școală a războiului. Și cum ilustra noastră amfitrioană, Ramona, are grijă mereu să asezoneze universul tematic și spațial al fiecărei cărți cu cel culinar, ne-am răsfățat cu produse din generoasa bucătărie bretonă și vinuri pe alese. Ce pagini alese, dar ce sufleu, ce Quiche, ce dulciuri!

Către sfârșitul întâlnirii, când vreo două membre plecaseră deja, cu trebi și datorie, am trecut, ca fetele, la discuții mai neliterare, din temă în temă, din subiect în subiect și am constatat că, în răspăr cu tonul sensibilos al serii, am sfârșit într-o suită de râsete care ne-au dat literalmente crampe până a doua zi. Adio război, adio copilărie abuzată, membrele clubului au supraviețuit cu greu serii, dar nu din pricini de depresie!

Luna următoare am venit la clubul nostru cu un format ușor diferit: o carte nouă, Inocenții, și o autoare în carne și oase, scriitoarea Ioana Pârvulescu, invitata noastră. Cred că a fost una dintre cele mai emoționante întâlniri cu un autor din toată lunga mea viață. Nu numai pentru că Ioana îmi este o prietenă apropiată, nu numai pentru că paginile cărții zugrăvesc anii copilăriei petrecute între zidurile casei, străzile și dealurile Brașovului (orașul nostru natal), ci și pentru că între autoare și cititoare (de data asta în totalitate entuziaste după lectura cărții), s-a creat o comunicare plină de sinceritate, impregnată de amintiri și conexiuni reciproce. Ni s-au mai domolit nostalgiile biografiilor personale o dată cu savuroasele bucate brașovenești și ardelenești pregătite de Ramona și cu inegalabilul vin alb din custodia Alinei, dar tot a rămas o seară de neuitat, așa, ca invitata noastră: empatică, sensibilă, inteligentă.

Ultima carte, Proiectul Rosie a australianului Graeme Simsion, nu ne-a dat pe spate. Tentativa, cu aer comercial, de a intra în mintea unui personaj suferind de boala Asperger poate fi tentantă – în fond e atât de trendy – dar, așa se întâmplă la casele bune, cititoarele clubului nostru sunt mai inteligente decât așteptările unui autor cu vădite stângăcii. Bref, fără să-l desființăm (suntem fete de treabă!), am deconstruit, pas cu pas, romanul, dar am și profitat de sortimentele inspirate de carte și ne-am delectat cu salată de homar, scoici într-un sos divin și melanzani cu mozarella.

Următoarea întâlnire, cea de pe 13 aprilie se joacă deja, am impresia, cu casa închisă. Da, pentru că numărul maxim de participanți este 25 și cred că suntem la limită. Poate mă înșel. Care să fie oare rețeta acestui succes de public, în condițiile în care întâlniri precedente s-au jucat cu 8-10-12 participanți? Simplu ca bună ziua: rețeta este să inviți pe unul dintre cei mai carismatici autori ai momentului, să zicem, Marius Chivu, el să accepte, să te pui pe citit și contemplat fotografii din volumul Trei săptămâni în Anzi și să aștepți cu emoție o întâlnire care, fără îndoială, se va dovedi, tulburătoare.

Rememorând cu ocazia acestui articol toate întâlnirile pe care le-am avut din toamnă încoace sub semnul Să ne adunăm în jurul unei cărți, am realizat că, în scurt timp, am construit o comunitate frumoasă, simpatică, cu drag de lecturi bune și de opinii sincere. Cu plăcerea de a ne revedea, de a ne spune pe nume, de a savura chimia care s-a țesut între noi. Aceste rânduri sunt o pledoarie pentru Clubul de lectură destinat părinților din comunitatea Avenor. Așteptăm cu prietenie și interes și alți doritori cu care să împărtășim gânduri și păreri. Și bucuria lecturilor de calitate. Și un vin și niște delicatețuri întotdeauna divine!

Despre autentic

Posted on by Dana Papadima

Pe Tudor Chirilă îl cunosc cu exactitate din anul 1999. Conduceam, pe vremea aia, editura profilată pe carte școlară Humanitas Educațional și urma să lansăm o colecție de teste destinate pregătirii pentru examenul de bacalaureat. Gândul la lansarea colecției îmi dădea fiori. După ani de zile într-o editură, nimic nu pare mai tern, mai plicticos, mai previzibil ca o lansare de carte, credeti-mă! Darămite o lansare de carte școlară. Și-atunci, mi-a venit în minte ceva inedit: să facem o lansare cu…cântec. Și pe cine să invităm să cânte unui public de liceeni? Nimeni altcineva decât trupa numită Vama Veche, cu hituri pe buzele tuturor la acea vrema, ca și acum, de altfel. Am făcut rost, cum-necum, de telefonul lui Tudor Chirilă, liderul trupei, și l-am invitat la o cafea fără să-i mărturisesc motivul ascuns al invitației.

Începutul unei prietenii fără vârstă

Am povestit vreo oră pe terasa de la Greenhours, în sensul că l-am rugat să ne ajute, pro bono, că buget pentru astfel de fițe nu aveam. Culmea, lui Tudor proiectul i s-a părut interesant și a avut doar două rugăminți: să-i punem la dispoziție o instalație de sunet decentă și să facem lansarea în sala de sport a Liceului „Ion Neculce” pe care patru dintre cei cinci membri ai formației îl absolviseră cu ceva vreme înainte. Lansarea a fost furtunoasă, cu sute de elevi, profesori, ba chiar și inspectori cântând la unison refrenele pieselor Vama Veche. În 2003, când am inaugurat mișcarea civică „Salvați Vama Veche” și prima ediție a festivalului rock Stufstock, la cine credeți că am alergat să cânte, tot pro bono, pentru o cauză în care credeam cu toții pe vremea aia? La Tudor Chirilă@comp, care ne-au ajuta dezinteresat.

Numele de Vama Veche între alte trupe de care nu prea se mai auzise a reușit să adune mii de tineri și să propage o cauză frumoasă. În timp, ne-am intersectat pe ici, pe colo: la evenimente, la demonstrații de protest civic, pe stradă, la câte o cafea. N-am ținut legătura cu regularitate, dar am știut dintotdeauna că seva prieteniei a continuat să circule prin venele și capilarele noastre și că, fie și după munți de ani distanță, o să ne regăsim cu aceeași bucurie. În timp, numele lui Tudor s-a legat de preocupări și proiecte diverse, întotdeauna marcate de amprenta implicării de calitate: este un actor reputat  la Teatrul de Comedie, de o capacitate a schimbării registrelor uluitorare; a știut să resusciteze trupa cu care a crescut în lume și, după ceva ani de trudă, să facă din Vama o prezență de notorietate pe scena și în festivalurile românești; scrie cu o ușurință surprinzătoare, aplecat spre temele sociale, civice ale momentului – câteva articole au devenit virale; i-am zărit prezența discretă pe la câteva manifestări de stradă acompaniate de intervenții civice în blogosferă; are doi copii, ambii băieți, descoperindu-și cu uimire vocația de tată mega-responsabil.

Invitația la Avenor

Toate acestea le știam despre Tudor în momentul în care m-am decis să-l invit la noi la școală, să se întâlnească cu elevii noștri din clasele mari, pentru că știam, din cele scrise și din vizitele sale în câteva licee de prestigiu, că este preocupat de vârsta asta zbuciumată a vieții, când se sedimentează cunoștințe, dar și atitudini, când se cimentează caractere, când se formează generații ce pot influența în bine  rostul viitorului. Ca întotdeauna, Tudor a acceptat invitația noastră și a trecut pe la Avenor să stăm puțin de vorbă și să se „împrietenească” cu atmosfera școlii. Un lucru am ignorat în totala mea ignoranță mondenă. Că, pe lângă atâtea preocupări nobile și prezențe relevante în spațiul public, Tudor mai deține și calitatea de a fi jurat în concursul Vocea României.

Dar asta știau, fără deosebire de sex și vârstă, toți elevii de la Avenor. Astfel încât, în loc de o discuție prealabilă intimă pe marginea unei cești de cafea, am avut parte literalmente de un asediu generalizat, orchestrat de elevii noștri. Vina îmi aparține în exclusivitate! De unde să știu că, plimbându-ne pașnic pe culoare, în timpul desfășurării orelor, elevii care ne zăreau prin geamul ușilor o să rămână împietriți? În pauze, mase nerăbdătoare de școlari ne pândeau în toate colțurile cu bucățele de hârtie, cerând autografe. La masă, șiruri de puștoaice de pregătitoare și clasa I veneau spre noi într-o continuă procesiune adulatoare. Grupuri compacte se formau pe la geamuri și uși. Fără să poată onora cererea de autografe, Tudor a fugit pe ușa din dos și…dus a fost! Povara celebrității poate căpăta și aspecte de luptă pentru supraviețuire! Mai încolo, mai pe calm, am convenit la telefon că lui Tudor îi displace genul de expunere „ca la urs”, sau „ca la televizor”, și că o întâlnire cu toată școala ar fi avut acel unic caracter decorativ în care lumea își face poze și dă sau primește autografe. Și ne-am întors la planul dintâi. Am preferat organizarea unei întâlniri cu mai mult conținut și cu mai multă zăbava pentru comunicarea autentică, la care ținem atâta.

Întâlnirea cu elevii noștri

În biblioteca Avenor au fost invitați elevii claselor a VII-a – a X-a, aflați exact la vârsta și exuberanța marilor interogații, temeri, neliniști și descoperiri. Vârsta pe care și invitatul nostru o apreciază și înțelege. Întâlnire limitată la 50 de minute care să însemne pentru copiii noștri un spațiu al poveștii, memoriei, întrebărilor, destăinuirilor.

Tudor a știut cu o dibăcie incredibilă și un fler al situației senzațional să-și câștige audiență, fără emfază, fără sfătoșenie, fără fițe. Iar copiii au de asemenea capacități extraordinare de a detecta autenticul, valoarea, vibrația personalității. Tudor le-a vorbit pe limba lor, le-a răspuns atent și preocupat la întrebări pline de relevanță, i-a făcut să râdă, ca după aia să se emoționeze. A plecat de la preocupările lor, de la universul lor de cuvinte și stări, ca să ajungă în vecinătatea marilor idei: să-ți urmezi pasiunile, să te autocunoști, să pleci în primul rând de la tine încercând să schimbi lumea și pe ceilalți.

Seara am vorbit cu Tudor la telefon ca să-i mulțumesc pentru toate cele, în primul rând pentru calitatea acestor momente, cu siguranță memorabile. Știți ce a zis Tudor? Mi-a mulțumit pentru ocazia de a întâlni copii, elevi, atât de preocupați, atât de articulați în gândire, atât de bine crescuți. Și nu a fost de politețe.

Ziua educației – liberă?

Posted on by Dana Papadima

Știați că în top 3 al celor mai stresante meserii din lume, alături de cea de avocat și de agent de bursă, este meseria de profesor?

Știați că, indiferent de țară, chiar și în statele cu nivel al vieții foarte ridicat, salariile profesorilor sunt la coada clasamentului?

Dar știați poate că, în studiile recunoscute, celebre, legate de satisfacția profesorilor, nivelul salarial se află abia pe locul al treilea, precedat de recunoașterea socială și satisfacția profesională? O lume paradoxală, greu de priceput dacă nu ai avut cel puțin curiozitatea și aplecarea s-o înțelegi.

La temelia meseriei de profesor nu stă nivelul extrem de elevat al cunoștințelor de specialitate. Pentru asta există cercetare fundamentală sau aplicată, există medii academice, există reviste de înaltă specialitate. La temelia meseriei noastre stă plăcerea, pasiunea, îndărătnicia împărtășirii cu ceilalți a puținului sau mai multului pe care se presupune că îl știm mai bine decât elevii noștri.

Am auzit în atâtea rânduri păreri cu totul neavizate legate de programul profesorilor, sau de vacanțele de care beneficiază: sigur, ei au 4-5 ore de predare la clasă, în timp ce eu trudesc la firmă sau la stat de la 8 la 5. Asta viață!

Dar știați că cele 4-5 ore la clasă presupun cel puțin jumătate de timp suplimentar de pregătire?

Știați că o oră de predare cu tot ce presupune ea: energie consumată, emoții de tot felul, actorie și giumbușlucuri, soluții ingenioase, regie, butaforie și coregrafie corespunde unui interval cel puțin triplu dintr-o meserie oarecare?

Vorbeam de paradoxuri: este nevoie de cele mai multe fente și născociri ca să intri în pielea, mintea și sufletul elevului, dar este cea mai orgolioasă dintre lumi. Ferit-a sfântul să le desconsideri profesia! Să generalizezi. Să te trezești vorbind că, la urma urmei, ce-o fi așa imposibil să predai alfabetul sau o limbă străină sau tabla înmulțirii sau trei pași de balet? Ce tot au profesorii ăștia de-și tot doresc recunoaștere, autoritate, prețuire, că doar nu sunt de mâncare?

Uite, le-am dat pe 5 octombrie, de Ziua educației, o ZI LIBERĂ. Adică, de ziua care, cel puțin teoretic, ar trebui să încununeze efortul educațional și formativ al unor profesioniști devotați, ei, drăguții, sunt liberi să lase copiii la îndemâna bunicilor, bonelor, vecinei sau televizorului pentru că, nu-i așa, profesorii sunt liberi să facă ce vor de ziua educației. În principiu, să nu educe!

Spre deosebire de alte sărbători în care toată lumea e liberă, părinții tuturor elevilor din țara noastră NU sunt liberi. Poate cu excepția părinților profesori, dar asta e o subtilă excepție. Elevii noștri și ai altora vor atârna pe la unul și altul, se vor benocla la jocuri video sau la emisiunile tv in reluare. Dacă e frumos afară, nu se vor mai juca în fața blocului cu cheia de gât. Acelea au fost alte timpuri. Iar mama și tata n-au liber să-i ducă la film la Mall sau măcar în vreo librărie. De ziua educației, elevii noștri și ai lor riscă să rămână needucați.

Or asta, noi, ăștia de la școala mea – Avenor College, chiar nu putem permite! Așa că, la prima oră profesorii de la Avenor vor popula școala noastră, își vor primi elevii, îi vor învăța multă carte și bune maniere, îi vor însoți la masă, se vor juca, vor râde și se vor bucura alături de ei. Cu speranța că, undeva în timpul zilei, vor primi de la elevii lor un timid și sincer „La mulți ani de Ziua educației!”