La Avenor citim. Citim cu plăcere și cu perseverență, iar de aici înainte ne propunem să facem recomandări, pe care sperăm să le putem discuta, dezbate cu ceilalți cititori din comunitatea noastră. Creștem o nouă generație de cititori citind noi înșine și oferindu-le modelul unei vieți construite în jurul cărților și ideilor proaspete.
Începem seria de recomandări de lectură cu un volum de Alain de Botton, o carte dedicată călătoriilor care poate deveni „un companion discret și plin de înțelepciune al după-amiezelor leneșe” din vacanță.
„ARTA DE A CĂLĂTORI” (Alain de Botton)
Text de Maria Tănăsescu*
Călători, rătăcitori, nomazi, pelerini, nestatornici, cu toții suntem îmbrățișați cu erudiție și înțelegere de această carte aproape renascentistă a lui Alain de Botton. Mărturisesc că am evitat multă vreme scrierile lui Alain de Botton, îmi părea că încercările lui de a îmblânzi filosofia pentru noi, cei mulți și neinițiați aveau cumva un aer prea lumesc. Dar nu, aici vă promit că vă veți afla față în față cu o delectare de la prima la ultima pagină, o carte prețioasă, de păstrat, dar și de dăruit.
De Botton însuși este un călător anxios, nu teribil de entuziast, ba chiar ușor blazat și episoadele din propriile sale călătorii, care se întrețes cu experiențele altor călători, mai cunoscuți, sunt pline de umor și autoironie.
Călătorul pe care îl investighează de Botton e un filosof, în felul său; nu e preocupat atât de destinația sa viitoare, ci mai curând îl preocupă de ce-urile din spatele impulsului de a călători și de a-și afla, în ultimă instanță, fericirea. Prin urmare, autorul își ia în ajutor, pentru fiecare dintre capitole, câte un artist-călător, care a meditat asupra actului de a călători și a descoperit un adevăr în patima deschiderii de noi drumuri.
Întâiul paradox pe care îl observă autorul este că de cele mai multe ori anticipația călătoriei, planurile de călătorie, imaginația, în cele din urmă cântăresc mai greu decât destinația către care ne îndreptăm.
Unul dintre capitolele mele preferate din carte este cel destinat locurilor de tranzit, cu teribila lor poezie: aeroporturi, gări, săli de așteptare de tot soiul, apoi primele vehicule care au slujit călătorii – trenuri, vapoare, locuri în care viețile se suprapun gălăgios, în grabă.
Baudelaire, fascinat și dezamăgit în egală măsură de călătorii a scris mult despre poezia acestor locuri de tranzit și despre vapoare, aceste vehicule fascinându-l în egală măsură – vaporul era pentru el această “creatură de proporții, imensă, complicată, dar agilă, un animal plin de spirit, suferind și răsuflând toate oftaturile și ambițiile umanității.”
Alexander von Humboldt a fost un naturalist și om de știință care la început de secol XIX a avut drept motor al călătoriilor sale fabuloase o curiozitate aplicată, riguroasă, care l-a condus pe întreaga coastă a Americii de Sud, zonă aproape neexplorată, a fost un martor atent și minuțios al junglelor pline de fluturi, documentate extrem de precis. Călătoria lui de o viață a însemnat 15.000 de km parcurși neobosit în numele științei și curiozității, înarmat cu un higrometru făcut din păr și os de balenă și cu un ac magnetic. Mai presus decât orice, înduioșătoare în aceste relatări ale călătorilor de secol XIX este candoarea cu care priveau lumea, aflată încă la distanțe pentru care îți trebuiau tenacitate și curaj.
În afară de a fi fost pictorul pe care îl cunoaștem și admirăm, Van Gogh a fost călătorul care a părăsit Olanda natală pentru Paris, în primă instanță, apoi pentru sudul Franței, la Arles, în Provence. Acolo a redescoperit o anumită calitate a culorii, a „făcut dreptate” măslinilor și chiparoșilor, ne-a deschis ochii către peisaje în culori tari, primare, contrastante, către țăranii din sud, pe care nimeni nu-i mai privise în aceeași lumină înaintea lui.
Un alt capitol care m-a captivat este cel despre nevoia noastră imperioasă de a poseda, de a pune stăpânire, de a lua cu noi de o manieră sau alta frumusețea cu care ne întâlnim în călătorii. Aici, personajul evocat e absolut fascinant.
John Ruskin a fost un poet, pictor și utopist de secol XIX, care a înțeles acest impuls visceral de a poseda frumusețea – pledoaria lui însă era pentru desen, ca mijloc ideal de a contempla și a înțelege un peisaj sau o persoană. El credea că „lucrurile cu adevărat prețioase sunt reflecția și contemplația, nu viteza. Nu-i aduce niciun folos glonțului să meargă repede”. El a înființat o școală de desen pentru neinițiați, pentru meșteșugarii din atelierele londoneze, profund democratică, și e important de reținut că el era contemporan cu apariția dagherotipului, acest strămoș al aparatului de fotografiat, care a schimbat de manieră ireversibilă felul în care fixăm în timp frumusețea din jurul nostru. Ei bine, Ruskin era foarte sceptic cu privire la fotografie, iar în privința desenului nu aspira să creeze artiști, ci să aducă oamenii mai aproape de fericire prin tehnica desenului, pe care, susținea el, oricine o putea deprinde.
Așa că strecurați această carte în bagaje, va fi un companion discret și plin de înțelepciune al după-amiezelor leneșe, sau, dacă, dimpotrivă, deja sortați cu melancolie fotografiile vacanței încheiate, amintiți-vă cuvintele entuziastului călător Baudelaire și plănuiți următoarea escapadă: “Oriunde! Oriunde! Afară din această lume!”
*Despre autorul recenziei – Maria Tănăsescu, părinte în comunitatea Avenor:
Am formare de interpret de conferință și traducător și sunt înconjurată de cărți de când mă știu. Munca mea de interpret și traducător mă obligă să fac documentare în domenii diverse, specializate și adesea pasionante. Citesc cu patimă, nediscriminatoriu, beletristică, non-ficțiune și în anii din urmă, multă literatură pentru copii. Am mai scris texte culturale și de întâmpinare și în alte tărâmuri ale internetului. Mă bucur să pot deschide și aici, înăuntrul comunității de părinți Avenor (școala unde și copiii mei învață), un spațiu de dialog și dezbatere pe marginea cărților pe care le citim și a celor mai relevante idei din lumea în care trăim.
