Autor: Avenor College

Continuăm seria de articole săptămânale prin care vă invităm să descoperim împreună pasiunile și talentele membrilor comunității Avenor College. Inițiativa îi aparține Ioanei, elevă în clasa a 9-a la Liceul Avenor.

Georgiana Socoliu, profesoară de istorie și dirigintă la clasele a 6-a, ne-a arătat că nu numai cunoștințele într-un anumit domeniu te fac un model pentru alții, ci și stilul de viață sănătos și mentalitatea pe care o ai. Vă invit să citiți o discuție despre echilibru, teatru, lecturi, dar și despre lecțiile istoriei și viitorul educației.  

Ioana: Spuneți-ne câteva cuvinte despre Georgiana Socoliu. Cum v-ați prezenta?

Georgiana Socoliu: Sunt un om care iubește viața, care se bucură de fiecare moment, un om care tinde spre armonie și care încearcă să învețe din fiecare experiență.

I: De-a lungul anilor am observat că aveți o înclinație către zona de dezvoltare personală. Cum îmbinați viața profesională cu acest aspect al vieții?

G.S.: Mi se pare că dezvoltarea personală joacă un rol important pentru că, dacă nu ai un echilibru interior, nu ai o înțelegere a lucrurilor și nu reușești să te înțelegi pe tine, nu ai cum să fii de ajutor celorlalți. Și pentru că permanent în viața mea am fost preocupată să fiu omul potrivit la locul potrivit, să-mi aduc contribuția și să am un impact în viața celorlalți mi-am dat seama că trebuie să încep cu mine. Mi-am dat seama că trebuie să mă autoeduc, să învaț să mă iubesc în primul rând pe mine, apoi să fiu de ajutor celorlalți. De asta sunt pasionată de yoga și îmi place foarte mult să meditez. Am momente în care sunt preocupată de mine, de regăsirea interioară și cred că nu poți să fii sub nicio formă de ajutor celorlalți dacă tu nu ești în armonie cu tine.

I: Am aflat de curând că practicați yoga. Ce aduce yoga în viața dumneavoastră?

G.S.: În primul rând îmi aduce sănătate și echilibru. De 2 ani de când merg săptămânal la yoga, nu mai am probleme cu zona cervicală, mă ajută foarte mult să îmi mențin un tonus, vitalitate și mă simt bine în pielea mea după aceste ședințe.

I: Ce alte pasiuni  aveți?

G.S.: Îmi place foarte mult teatrul. Încerc să mă duc cât de des pot. Ultima dată am fost la spectacolul lui Marius Manole „Demnitate”. Am fost la teatru și cu voi (clasa a 9-a, la „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu), am mers și cu cu cei de la clasa a 11-a la „History Boys”, impresionant spectacolul.

M-am înscris și la clubul de lectură al părinților și profesorilor Avenor, unde citim lunar câte o carte. Este un prilej foarte bun să împartașești impresiile tale despre o carte, dar și să cunoști personalitați din lumea literaturii. Luna trecută, de exemplu, am avut o întalnire cu Iulian Tănase. Anul trecut, am avut șansa să o cunosc pe Ioana Pârvulescu, fiind fan și admirând-o foarte mult. Și acesta este un prilej de echilibru personal și dezvoltare personală.

 I: Din 4 în 4 ani preluați o clasă ca dirigintă. Ce diferențe se pot simți de la o generație la alta?

G.S.: Toți suntem diferiți, avem calitățile și aptitudinile noastre. E important să descoperi pe fiecare. În general, nevoile fundamentale ale elevilor nu sunt diferite și nu au fost diferite de la o generație la alta, în schimb, există diferite preocupări. Pentru toți există nevoia de recunoaștere, de valorizare, de relaționare, de dezvoltare pe toate palierele. Este important să îi cunoști, să dezvolți o relație cu copiii și să încerci să îi ajuți pe drumul lor, al cunoașterii și al viitorului.

I: Care este perioada preferată din istoria pe care o predați?

G.S.: Secolul XX, pentru că avem foarte multe mărturii, foarte multe documente. Avem foarte multe resurse, în primul rând. Pe de altă parte, sunt fascinată de Războiul Rece, adică de a doua jumătate a secolului XX.

I: Cu ce doriți să rămână elevii în urma orelor de istorie?

G.S.: Chiar dacă pare puțin deplasat argumentul „ca să nu repetăm greșelile din istorie”, eu cred în asta. Consider că trebuie să învățăm din istoriile personale ale marilor personalități. Eu sunt fascinată de jurnale, sunt fascinată de autobiografii. Cumva, fiecare are o poveste în viață și putem învața din experiențele lor. Aș vrea ca elevii mei să rămână cu o gândire critică, reflexivă, să analizeze din mai multe perspective, să vadă din mai multe puncte de vedere desfășurarea unui eveniment sau un anume context istoric și mi-ar plăcea să rămână cu o recunoaștere a valorilor naționale.

I: Ce sfat aveți pentru elevi?

G.S.: Îmi doresc foarte mult să-și găsească calea în viața, să-și descopere pasiunile, să găsească un echilibru interior, să se dezvolte în orice domeniu și-ar dori ei. Și, în general, să aibă o viața împlinită din toate punctele de vedere.

I.: Cum vedeți viitorul învățământului în următorii 5 ani?

G.S.: Depinde despre ce învătământ discutam și pe ce paliere. Eu cred că, în momentul de față, la nivel internațional este o revoluție. Este posibil să avem un învătământ în care să lipsească notele, axat mai mult pe proiecte de grup, pe colaborare, pe comunicare, pe interactiune, pe leadership și, cumva, finalitatea să nu fie neapărat într-o medie sau un examen, ci un proiect de grup care să integreze mai multe discipline și care să scoată în evidentă și capacitatea copiilor de a colabora, de a lucra unii cu alții, de a comunica, de a veni cu idei originale și creative.

Continuăm seria de articole săptămânale prin care vă invităm să descoperim împreună pasiunile și talentele membrilor comunității Avenor College. Inițiativa îi aparține Ioanei, elevă în clasa a 9-a la Liceul Avenor.

Intervievatul săptămânii este, de data această, unul dintre profesorii Avenor College. Cornelia David este profesoară de Biologie și Chimie în școala noastră, dar puțini dintre noi știm despre pasiunea sa: pictura.

I: Spuneți-ne câteva cuvinte despre dumneavoastră. Cum v-ați prezenta?

C.D.: Aș menționa 3 cuvinte: creativitate, empatie și ambiție.

I: Cum a început povestea dumneavoastră cu pictura?

C.D.: Povestea mea cu pictura a început de când eram foarte mică, deoarece mama mea era profesoară de desen și toata familia ei, unchi, mătuși, erau fie sculptori, fie profesori de arte. Există o poveste că am fi înrudiți cu pictorul Nicolae Tonitza, fiindcă bunicul meu din partea mamei se numea Toniţa, aşa cum se numea şi pictorul, de fapt. Însă nu e nimic dovedit, de aceea eu o iau drept o poveste de spus nepoţilor şi strănepoţilor, la gura sobei.

Îmi plăcea foarte mult să desenez chiar de când nu eram încă la școală și profitam de mama mea să o întreb cum să-mi pun pe hârtie ideile și cum să-mi iasă mai bine diferite lucruri. Această pasiune a devenit un refugiu: atunci când vreau să scap de toate gândurile, acesta e lucrul pe care îl fac.

III : Din ce vă inspirați în picturile dumneavoastră?

C.D.: Sunt anumite imagini care îmi plac foarte mult și îmi rămân în minte, fie că sunt din natura, filme, imagini pe care mi le imaginez din cărti sau uneori chiar din vise. Dacă există un vis care mă marchează, îmi rămân imaginile și le desenez.

I: Puteți să ne povestiți o întâmplare din viața dumneavoastră de elev?

C.D.: Există o poveste  despre care știu foarte puţini oameni, fiindcă mi-e greu să vorbesc despre ea. Tatăl meu fusese repartizat la un dispensar rural din Moldova, unde am făcut ciclul primar. O întâmplare de-atunci a fost că, într-o zi, o prietenă de-a mea de joacă a căzut dintr-un cireş, fracturându-şi ambele picioare, şi a fost adusă de urgenţă la cabinet, sub ochii mei. Mi-am dorit foarte mult atunci să pot face ceva pentru ea… orice. Întâmplarea face că, peste 30 de ani, ne-am reîntâlnit, în Ardeal. Fără ca eu să fi ştiut că este vorba despre fetiţa ei, o fostă elevă a mea a câştigat locul III pe ţară la un concurs de desen şi o tabără gratuită la Costineşti. Era vorba despre o familie cu mulţi copii, care nu şi-ar fi permis o vacanţă la mare. Această “coincidenţă” a fost o lecţie de viaţă pentru mine. Am învăţat că dacă pui suflet în ceea ce faci, ceea ce ţi-ai dorit se împlineşte mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu neapărat aşa cum te-ai fi aşteptat!

I: Vă amintiți de vreun profesor care v-a impresionat?

C.D.: Au fost mulți profesori care m-au marcat. Nu în domeniul artei neapărat… Primul care îmi vine în minte este profesorul meu de filozofie din clasa a 12-a. Acesta avea un stil foarte special de a preda în sensul în care la începutul orei mergeam în pădure și ne întreba cum am interpreta sunetele pe care le auzim, ce legătura există cu poemele lui Eminescu despre natură. În felul acesta, ora devenea foarte atractivă.

I: Care este cel mai bun sfat pe care l-ați primit?

C.D.: Dacă mă gândesc la carieră, fosta mea profesoară de matematică, care era idolul meu din copilărie  și cu care am lucrat ulterior, mi-a spus că atunci când esti profesor să nu te bazezi pe nimeni în afară de copii. Nici măcar pe ce spun ceilalți colegi, nici pe sistem, ci pe feedback- ul pe care îl primești de la elevi.

I: De ce biologie, chimie și nu artă?

C.D.: Mi-am pus și eu această întrebare când am dat admitere la facultate. Mi-a plăcut și biologia foarte mult, îmi doream să aflu secretele vieții când eram mică. Pe de altă parte, nu am vrut să fac din arte o meserie. Am vrut să păstrez libertatea de a desena sau picta exact ceea ce vreau; nu neapărat la comanda cuiva sau într-un stil impus.

I: Ce culoare vă aduce aminte de copilărie?

C.D.: Verde! E vorba de verdele crud din satul bunicilor mei dinspre tata, la poalele munțlor Făgăraș, primăvara, intretăiat de mov de nuscele. Aceleași meleaguri unde a copilărit și pe care le-a descris Octavian Paler în scrierile lui.

Continuăm seria de recomandări de lectură cu trei volume care propun teze și viziuni diferite asupra lumii în care trăim și a istoriei care a adus-o în acest punct.

 

• Diamond, Jared – “Viruși, arme și oțel – Soarta societăților umane” – București, Editura All, 2014
• Harari, Yuval Noah – „Sapiens” – București, Editura Polirom, 2017
• Kolbert, Elizabeth – „A-6-a Extincție – O istorie nenaturală a Pământului”, București, Editura Litera, 2016

 

Text de Maria Tănăsescu*

În memoriile sale, Sartre mărturisește: „În cărți m-am întâlnit cu universul: digerat, clasificat, etichetat, mediat, totuși formidabil”. Așa am exclamat la finalul lecturii celor trei cărți pe care vi le propun azi, formidabile, luate împreună, căci un încăpățânat fir roșu le unește; extraordinară, fiecare, luată separat, pentru că propune propria sa teză și viziune asupra lumii de azi și a istoriei care a adus-o în acest punct; fiecare dintre cele trei unghiuri de a o privi are o adâncă originalitate și o înduioșătoare nevoie de a încerca o explicație a ce mai înseamnă să fii azi om.

Cei trei autori sunt ei înșiși subiecte de poveste, prin întinderea vastă a intereselor și experiențelor lor, prin aplecarea neobosită către întrebări care multora dintre noi ne scapă.

Yuval Noah Harari are perspectiva unui istoric specializat în epoca medievală la Oxford, ale cărui teme de cercetare în prezent sunt chestiuni care țin de macro-istorie. De pildă, fluxul istoriei e unul coerent, are direcție, și dacă da, direcția e către unitate, sau diversitate?

Elizabeth Kolbert e ziaristă la The New Yorker, a luat premiul Pullitzer pentru non-ficțiune, are privirea ascuțită a unui ziarist și aplecarea către erudiție a unui om de știință, acoperind nu mai puțin de șase discipline în cartea sa.

Jared Diamond e profesor de geografie, specialist în păsările din sudul Pacificului, cu interese  în domenii diverse, de la biofizică și limbi străine (cunoaște 12) la compoziție muzicală. Cartea lui a câștigat, de asemenea, premiul Pullitzer.

Prin urmare, fiecare își concepe elaborat platforma de idei dintr-un unghi diferit.

Cercetătorul

Harari e inovatorul, cel care are plăcerea de a-și îmbrăca ideile în haine uneori scandaloase, de dragul efectului stilistic, dar cercetarea lui e profundă și atotcuprinzătoare. E perspectiva unui cercetător specializat, cum spuneam, în marile întrebări ale istoriei.

Teza lui pleacă de la ideea că Homo Sapiens a fost, pe parcursul unei lungi perioade istorice (a rămas vreme de câteva milioane de ani undeva la mijlocul lanțului trofic) „un animal de mică însemnătate”. Apoi, a propulsat brusc (ceea ce, în termeni evoluționiști se traduce în câteva sute de mii de ani) chiar în vârf. Dincolo de explicații legate de dimensiunea creierului, de apariția focului, care a adus cu sine gătitul, implicit o digestie mai rapidă, o scurtare a tractului digestiv la Homo Sapiens și o mărire a creierului, Harari înaintează ideea că ceea ce ne-a transformat în regii (adesea cruzi și exterminatori) ai celorlalte specii e capacitatea noastră de neegalat de a crede colectiv în ficțiuni.

Ei bine, da, argumentează Harari, de la bani la statele-națiuni, de la religii la sistemele judiciare, toate sunt constructe imaginare, sociale, produse ficționale în care investim de manieră colectivă încredere și câtă vreme „încrederea comună persistă, realitatea imaginată își exercită forța în lume”.

Sigur, asemenea afirmații au darul de a ne stârni curiozitatea, scepticismul, sau măcar de a ne face să ridicăm neîncrezător o sprânceană, dar fapt e că Harari traversează întregi epoci preistorice, cu obsesia detaliului și punctează cele mai importante revoluții care ne-au adus aici, de la cea agricolă la cea industrială, apoi cea cognitivă, care a adus cu sine legendele, miturile, zeii și religiile.

De neignorat ca punct de cotitură este apariția limbajului, care a funcționat de la început ca vehicul social al bârfei, dar mai important, ca mijloc de transmitere a unor informații despre lucruri care nu există.

Povestitorul

Elizabeth Kolbert e jurnalista care călătorește neobosit, umăr la umăr cu oamenii de știință, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, în acele locuri în care se pot găsi urmele disparițiilor unor întregi cataloage de specii, sau chiar în locuri unde poți, în zilele noastre să fii aproape martorul acestor extincții. Alege pentru fiecare zonă câte o specie-simbol, care spune povestea propriei dispariții, iar toate aceste fragmente compun tabloul uneori dramatic al epocii deja cunoscute drept Antropocen, adică acea epocă dominată de figura centrală a omului, care își orchestrează meticulos propriul final, epoca pe care o traversăm acum.  

Istoria vieții, pentru Elizabeth Kolbert „presupune lungi perioade de plictiseală, întrerupte, ocazional, de panică.” Călătorind și studiind pe insule minuscule din Marea Tireniană, în munții din Peru sau în Valea Neander, de lângă Koln, unde s-au găsit primele oase aparținând oamenilor de Neanderthal, una dintre speciile, pe care, conform celor mai recente teorii, Sapiens le-a „înlocuit”, Kolbert ajunge la concluzia amară că „Homo Sapiens s-ar putea să nu fie numai agentul celei de-a șasea extincții, ci și una dintre victimele sale”.

Geograful

Pentru Jared Diamond, disparitățile dintre est și vest, evoluțiile diferite ale societăților sunt de pus în mod esențial pe seama intersecției dintre elemente geografice și de mediu.

Istoria interacțiunilor dintre popoare, mai notează el „a fost marcată de cuceriri, epidemii și genocide. Aceste coliziuni au creat reverberații care încă nu au apus după atâtea secole și care continuă în unele dintre zonele cele mai tulburate ale globului”.

Teoria lui Diamond pleacă de la o discuție purtată în anii ‘70 ai secolului trecut cu un politician din Noua Guinee, Yali, care întreabă: „Cum se face că voi, oamenii albi ați reușit să dezvoltați cargo în asemenea măsură (cargo cuprinzând tot soiul de lucruri, de la medicamente la umbrele și mașini) și le-ați adus în Noua Guinee, în vreme ce noi, oamenii de culoare, n-avem niciun fel de cargo propriu?“ E de fapt marea întrebare legată de distribuția resurselor între diversele zone ale lumii.

Răspunsul către Yali se întinde pe câteva sute de pagini și parcurge „istoria tuturor oamenilor din ultimii 13.000 de ani” și încearcă să explice că: „diferențele zdrobitoare dintre istoria popoarelor de pe diferite continente nu se datorează diferențelor înnăscute dintre ele, ci diferențelor dintre condițiile lor de mediu”.

Prin urmare, această teorie a cauzelor geografice sau de mediu care au stat la temelia creșterii și decăderii imperiilor și civilizațiilor, la care se adaugă călătoriile devastatoare ale microbilor dinspre lumea veche înspre lumea nouă (microbi proveniți de la animale, pe care europenii le domesticiseră și alături de care conviețuiseră suficiente milenii cât să dezvolte o rezistență genetică; în vreme ce în lumea nouă, majoritatea animalelor care ar fi putut fi domesticite fuseseră demult vânate) este un pretext minunat ca autorul să ne traverseze prin 13.000 de ani de istorie, inclusiv ultima eră glaciară, între care cele mai convingător conturate capitole sunt cele care vorbesc despre domesticirea plantelor și a animalelor.

Frumusețea lucrurilor mici

Dincolo de această superputere, de a te uita de sus la istorie, de a o putea scruta la nivel macro, de  adopta perspectiva unui „spion cosmic” asupra istoriei civilizațiilor, eu rămân din aceste trei cărți-mărturii cu frumusețea lucrurilor mici, a detaliilor din natură pe care le trecem cu vederea, așa cum facem și cu istoria „mare”.

Frumusețea păsărilor care se aud cel mai bine la asfințit.

Frumusețea unor meserii despre care nici nu știam că există, cum sunt stratigrafii (specialiști în vârsta straturilor geologice) sau palinologii (botaniști specializați în polen și spori).

Frumusețea recifului de corali – (parte animal, parte vegetal, parte mineral), construcție în același timp vie și moartă, a cărei esență rezidă în munca de echipă pentru producerea polipilor. Marea Barieră de Corali, fabulosul edificiu de 2400 km, cu o grosime de 150 m, în cadrul căreia mii de alte specii evoluează în strictă dependență față de corali este întâiul semn al decăderii.

Frumusețea foraminiferelor, alchimia calcifierii, a creării, (ion cu ion de calciu) a exoscheleților, fragile cuiburi pentru încă și mai fragile creaturi, primele victime și cele dintâi alarme ale creșterii acidității oceanelor, „sora geamănă, la fel de malefică a încălzirii globale” (în condițiile în care o treime din dioxidul de carbon pompat de oameni în aer a fost absorbit de oceane).

Frumusețea defilării furnicilor-soldat. Specii mereu în mișcare, extrem de lacome, care sprijină multe alte specii. Au în urma lor păsări care consumă insectele pe care furnicile le forțează să iasă de sub frunze, sunt urmate de fluturi care consumă excrementele păsărilor. Această paradă furnică-pasăre-fluture e metafora stabilității unei zone cum e Amazonul, în care, dacă regulile jocului se schimbă (de pildă, din pricina tăierii masive a copacilor), e afectat un întreg lanț de specii dependente.

Ipoteze ale evoluției

Homo Sapiens sunt „distructivi și miopi, progresiști și altruiști”, dar cum arată, se întreabă pe tonuri diferite cei trei autori, viitorul lor?

Fapt e, așa cum punctează Jared Diamond, că civilizațiile se prăbușesc la scurtă vreme după ce au atins apogeul.

Harari înaintează câteva ipoteze plauzibile ale evoluției, sau mai curând spus, ale metamorfozei lui Homo Sapiens, așa cum îl cunoaștem acum, în lumina cercetărilor celor mai interesante care au loc acum în lumea științifică. De pildă, cyborgii (cu nume suficient de strâns legat de lumea sci-fi încât să ne ridice din nou bariera scepticismului), care nu sunt altceva decât ființe parțial organice, parțial anorganice. Apoi, programarea genetică, medicina personalizată, readucerea la viață a unor specii demult dispărute (mamuți, dinozauri, Neanderthalienii), ingineria genetică și biologică, transformarea unora dintre cele mai letale bacterii în biocombustibil și, în cele din urmă, chestionarea finitudinii vieții umane (proiectul Ghilgameș), frânarea proceselor bolii și bătrâneții.

Mi-a prins tare bine acest maraton de idei la început de toamnă, vă invit să le parcurgeți, sunt food for thought, cum spun englezii și aș adăuga că sunt material fertil de conversații cu copiii pentru multe săptămâni de acum încolo.

*Despre autorul recenziei – Maria Tănăsescu, părinte în comunitatea Avenor:

Am formare de interpret de conferință și traducător și sunt înconjurată de cărți de când mă știu. Munca mea de interpret și traducător mă obligă să fac documentare în domenii diverse, specializate și adesea pasionante. Citesc cu patimă, nediscriminatoriu, beletristică, non-ficțiune și în anii din urmă, multă literatură pentru copii. Am mai scris texte culturale și de întâmpinare și în alte tărâmuri ale internetului. Mă bucur să pot deschide și aici, înăuntrul comunității de părinți Avenor (școala unde și copiii mei învață), un spațiu de dialog și dezbatere pe marginea cărților pe care le citim și a celor mai relevante idei din lumea în care trăim.