Continuăm seria de recomandări de lectură cu trei volume care propun teze și viziuni diferite asupra lumii în care trăim și a istoriei care a adus-o în acest punct.
- Diamond, Jared – “Viruși, arme și oțel – Soarta societăților umane” – București, Editura All, 2014
- Harari, Yuval Noah – „Sapiens” – București, Editura Polirom, 2017
- Kolbert, Elizabeth – „A-6-a Extincție – O istorie nenaturală a Pământului”, București, Editura Litera, 2016
Text de Maria Tănăsescu*
În memoriile sale, Sartre mărturisește: „În cărți m-am întâlnit cu universul: digerat, clasificat, etichetat, mediat, totuși formidabil”. Așa am exclamat la finalul lecturii celor trei cărți pe care vi le propun azi, formidabile, luate împreună, căci un încăpățânat fir roșu le unește; extraordinară, fiecare, luată separat, pentru că propune propria sa teză și viziune asupra lumii de azi și a istoriei care a adus-o în acest punct; fiecare dintre cele trei unghiuri de a o privi are o adâncă originalitate și o înduioșătoare nevoie de a încerca o explicație a ce mai înseamnă să fii azi om.
Cei trei autori sunt ei înșiși subiecte de poveste, prin întinderea vastă a intereselor și experiențelor lor, prin aplecarea neobosită către întrebări care multora dintre noi ne scapă.
Yuval Noah Harari are perspectiva unui istoric specializat în epoca medievală la Oxford, ale cărui teme de cercetare în prezent sunt chestiuni care țin de macro-istorie. De pildă, fluxul istoriei e unul coerent, are direcție, și dacă da, direcția e către unitate, sau diversitate?
Elizabeth Kolbert e ziaristă la The New Yorker, a luat premiul Pullitzer pentru non-ficțiune, are privirea ascuțită a unui ziarist și aplecarea către erudiție a unui om de știință, acoperind nu mai puțin de șase discipline în cartea sa.
Jared Diamond e profesor de geografie, specialist în păsările din sudul Pacificului, cu interese în domenii diverse, de la biofizică și limbi străine (cunoaște 12) la compoziție muzicală. Cartea lui a câștigat, de asemenea, premiul Pullitzer.
Prin urmare, fiecare își concepe elaborat platforma de idei dintr-un unghi diferit.
Cercetătorul
Harari e inovatorul, cel care are plăcerea de a-și îmbrăca ideile în haine uneori scandaloase, de dragul efectului stilistic, dar cercetarea lui e profundă și atotcuprinzătoare. E perspectiva unui cercetător specializat, cum spuneam, în marile întrebări ale istoriei.
Teza lui pleacă de la ideea că Homo Sapiens a fost, pe parcursul unei lungi perioade istorice (a rămas vreme de câteva milioane de ani undeva la mijlocul lanțului trofic) „un animal de mică însemnătate”. Apoi, a propulsat brusc (ceea ce, în termeni evoluționiști se traduce în câteva sute de mii de ani) chiar în vârf. Dincolo de explicații legate de dimensiunea creierului, de apariția focului, care a adus cu sine gătitul, implicit o digestie mai rapidă, o scurtare a tractului digestiv la Homo Sapiens și o mărire a creierului, Harari înaintează ideea că ceea ce ne-a transformat în regii (adesea cruzi și exterminatori) ai celorlalte specii e capacitatea noastră de neegalat de a crede colectiv în ficțiuni.
Ei bine, da, argumentează Harari, de la bani la statele-națiuni, de la religii la sistemele judiciare, toate sunt constructe imaginare, sociale, produse ficționale în care investim de manieră colectivă încredere și câtă vreme „încrederea comună persistă, realitatea imaginată își exercită forța în lume”.
Sigur, asemenea afirmații au darul de a ne stârni curiozitatea, scepticismul, sau măcar de a ne face să ridicăm neîncrezător o sprânceană, dar fapt e că Harari traversează întregi epoci preistorice, cu obsesia detaliului și punctează cele mai importante revoluții care ne-au adus aici, de la cea agricolă la cea industrială, apoi cea cognitivă, care a adus cu sine legendele, miturile, zeii și religiile.
De neignorat ca punct de cotitură este apariția limbajului, care a funcționat de la început ca vehicul social al bârfei, dar mai important, ca mijloc de transmitere a unor informații despre lucruri care nu există.
Povestitorul
Elizabeth Kolbert e jurnalista care călătorește neobosit, umăr la umăr cu oamenii de știință, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, în acele locuri în care se pot găsi urmele disparițiilor unor întregi cataloage de specii, sau chiar în locuri unde poți, în zilele noastre să fii aproape martorul acestor extincții. Alege pentru fiecare zonă câte o specie-simbol, care spune povestea propriei dispariții, iar toate aceste fragmente compun tabloul uneori dramatic al epocii deja cunoscute drept Antropocen, adică acea epocă dominată de figura centrală a omului, care își orchestrează meticulos propriul final, epoca pe care o traversăm acum.
Istoria vieții, pentru Elizabeth Kolbert „presupune lungi perioade de plictiseală, întrerupte, ocazional, de panică.” Călătorind și studiind pe insule minuscule din Marea Tireniană, în munții din Peru sau în Valea Neander, de lângă Koln, unde s-au găsit primele oase aparținând oamenilor de Neanderthal, una dintre speciile, pe care, conform celor mai recente teorii, Sapiens le-a „înlocuit”, Kolbert ajunge la concluzia amară că „Homo Sapiens s-ar putea să nu fie numai agentul celei de-a șasea extincții, ci și una dintre victimele sale”.
Geograful
Pentru Jared Diamond, disparitățile dintre est și vest, evoluțiile diferite ale societăților sunt de pus în mod esențial pe seama intersecției dintre elemente geografice și de mediu.
Istoria interacțiunilor dintre popoare, mai notează el „a fost marcată de cuceriri, epidemii și genocide. Aceste coliziuni au creat reverberații care încă nu au apus după atâtea secole și care continuă în unele dintre zonele cele mai tulburate ale globului”.
Teoria lui Diamond pleacă de la o discuție purtată în anii ‘70 ai secolului trecut cu un politician din Noua Guinee, Yali, care întreabă: „Cum se face că voi, oamenii albi ați reușit să dezvoltați cargo în asemenea măsură (cargo cuprinzând tot soiul de lucruri, de la medicamente la umbrele și mașini) și le-ați adus în Noua Guinee, în vreme ce noi, oamenii de culoare, n-avem niciun fel de cargo propriu?“ E de fapt marea întrebare legată de distribuția resurselor între diversele zone ale lumii.
Răspunsul către Yali se întinde pe câteva sute de pagini și parcurge „istoria tuturor oamenilor din ultimii 13.000 de ani” și încearcă să explice că: „diferențele zdrobitoare dintre istoria popoarelor de pe diferite continente nu se datorează diferențelor înnăscute dintre ele, ci diferențelor dintre condițiile lor de mediu”.
Prin urmare, această teorie a cauzelor geografice sau de mediu care au stat la temelia creșterii și decăderii imperiilor și civilizațiilor, la care se adaugă călătoriile devastatoare ale microbilor dinspre lumea veche înspre lumea nouă (microbi proveniți de la animale, pe care europenii le domesticiseră și alături de care conviețuiseră suficiente milenii cât să dezvolte o rezistență genetică; în vreme ce în lumea nouă, majoritatea animalelor care ar fi putut fi domesticite fuseseră demult vânate) este un pretext minunat ca autorul să ne traverseze prin 13.000 de ani de istorie, inclusiv ultima eră glaciară, între care cele mai convingător conturate capitole sunt cele care vorbesc despre domesticirea plantelor și a animalelor.
Frumusețea lucrurilor mici
Dincolo de această superputere, de a te uita de sus la istorie, de a o putea scruta la nivel macro, de adopta perspectiva unui „spion cosmic” asupra istoriei civilizațiilor, eu rămân din aceste trei cărți-mărturii cu frumusețea lucrurilor mici, a detaliilor din natură pe care le trecem cu vederea, așa cum facem și cu istoria „mare”.
Frumusețea păsărilor care se aud cel mai bine la asfințit.
Frumusețea unor meserii despre care nici nu știam că există, cum sunt stratigrafii (specialiști în vârsta straturilor geologice) sau palinologii (botaniști specializați în polen și spori).
Frumusețea recifului de corali – (parte animal, parte vegetal, parte mineral), construcție în același timp vie și moartă, a cărei esență rezidă în munca de echipă pentru producerea polipilor. Marea Barieră de Corali, fabulosul edificiu de 2400 km, cu o grosime de 150 m, în cadrul căreia mii de alte specii evoluează în strictă dependență față de corali este întâiul semn al decăderii.
Frumusețea foraminiferelor, alchimia calcifierii, a creării, (ion cu ion de calciu) a exoscheleților, fragile cuiburi pentru încă și mai fragile creaturi, primele victime și cele dintâi alarme ale creșterii acidității oceanelor, „sora geamănă, la fel de malefică a încălzirii globale” (în condițiile în care o treime din dioxidul de carbon pompat de oameni în aer a fost absorbit de oceane).
Frumusețea defilării furnicilor-soldat. Specii mereu în mișcare, extrem de lacome, care sprijină multe alte specii. Au în urma lor păsări care consumă insectele pe care furnicile le forțează să iasă de sub frunze, sunt urmate de fluturi care consumă excrementele păsărilor. Această paradă furnică-pasăre-fluture e metafora stabilității unei zone cum e Amazonul, în care, dacă regulile jocului se schimbă (de pildă, din pricina tăierii masive a copacilor), e afectat un întreg lanț de specii dependente.
Ipoteze ale evoluției
Homo Sapiens sunt „distructivi și miopi, progresiști și altruiști”, dar cum arată, se întreabă pe tonuri diferite cei trei autori, viitorul lor?
Fapt e, așa cum punctează Jared Diamond, că civilizațiile se prăbușesc la scurtă vreme după ce au atins apogeul.
Harari înaintează câteva ipoteze plauzibile ale evoluției, sau mai curând spus, ale metamorfozei lui Homo Sapiens, așa cum îl cunoaștem acum, în lumina cercetărilor celor mai interesante care au loc acum în lumea științifică. De pildă, cyborgii (cu nume suficient de strâns legat de lumea sci-fi încât să ne ridice din nou bariera scepticismului), care nu sunt altceva decât ființe parțial organice, parțial anorganice. Apoi, programarea genetică, medicina personalizată, readucerea la viață a unor specii demult dispărute (mamuți, dinozauri, Neanderthalienii), ingineria genetică și biologică, transformarea unora dintre cele mai letale bacterii în biocombustibil și, în cele din urmă, chestionarea finitudinii vieții umane (proiectul Ghilgameș), frânarea proceselor bolii și bătrâneții.
Mi-a prins tare bine acest maraton de idei la început de toamnă, vă invit să le parcurgeți, sunt food for thought, cum spun englezii și aș adăuga că sunt material fertil de conversații cu copiii pentru multe săptămâni de acum încolo.
*Despre autorul recenziei – Maria Tănăsescu, părinte în comunitatea Avenor:
Am formare de interpret de conferință și traducător și sunt înconjurată de cărți de când mă știu. Munca mea de interpret și traducător mă obligă să fac documentare în domenii diverse, specializate și adesea pasionante. Citesc cu patimă, nediscriminatoriu, beletristică, non-ficțiune și în anii din urmă, multă literatură pentru copii. Am mai scris texte culturale și de întâmpinare și în alte tărâmuri ale internetului. Mă bucur să pot deschide și aici, înăuntrul comunității de părinți Avenor (școala unde și copiii mei învață), un spațiu de dialog și dezbatere pe marginea cărților pe care le citim și a celor mai relevante idei din lumea în care trăim.
