Mă tot rugase cineva drag mie să scriu pe acest blog câteva rânduri despre teatru. La început nu am vrut să o fac. Mi se părea inutil să aştern pe hârtie în câteva vorbe esenţa unui lucru atât de fragil pentru un iubitor de artă. Pe urmă, m-am pomenit că scriu, convigându-mă pe mine însămi că, după zece ani aproape de când am încetat să scriu despre teatru, merită să mă apuc din nou. Merită cu aceeaşi plăcere cu care scriam, odinioară, bătrânele mele cronici de revistă. Merită cu bucuria că ai îngropat într-un sertar un manuscris şi, într-o zi, dai de el întâmplător, îl ştergi de praf şi, cu emoţie, te reapuci să scrii. Aşa că, într-un fel sau altul, îi mulţumesc prietenului care m-a îndemnat să vorbesc despre teatru.
Nu o să desfac acum firul în patru ca să explic ce bine se poate face teatru în ziua de azi, ci o să rămân la întrebarea la care a trebuit să dau răspunsul de opt ani încoace, de când am intrat în învăţământ, de ce este bine pentru un copil să aibă loc, în săptămâna lui aglomerată cu virgule şi ecuaţii, pentru o gură mică de oxigen. Eu cred că este bine pentru simplul motiv că poate să se descopere. Cu multe vorbe, şoapte, strigăte, chicoteli. Să se descopere spunând poveşti cu şi despre el însuşi, să se descopere în mijlocul unei situaţii în care a fost sau va fi pus cu siguranţă, să se descopere chiar şi atunci când transmite mai departe ceea ce vrea să spună când nu spune. O mulţime de descoperiri, ca într-o călătorie unică, în care copilul învaţă să reacţioneze. În care fiecare devine o oglindă şi oglinda se lăţeşte sau se micşorează, în funcţie de cât de mult se lasă convins. În teatru nu poți minți. Dacă te laşi convins, furat, şlefuit, nu poţi scoate din tine decât nişte adevăruri uluitoare. O să fiţi surprinşi dar un copil ştie ce să facă cu un adevăr. Îl pune deoparte, într-o cămăruţă, încuie bine uşa şi păstrează cheia în buzunar. Şi uneori, când împrejurările o cer, uşa se mai deschide şi cămara se umple cu alte adevăruri, cu alte descoperiri pe o hartă mare şi emoţionantă, a sentimentelor, a trăirilor, a reacţiilor. Ce şansă pentru acest copil când, mai târziu, atunci când va fi devenit un matur pus în ipostaze de tot felul, să aibă atâtea resurse de adevăr câte provocări i se oferă!
Ei bine, da, teatrul îl poate face pe un copil să ştie că, dincolo de barierele pe care le impun ceilalţi, el poate să viseze, el poate să afle mai multe despre atâţia oameni, el poate să creeze frumos şi curat, poate să lumineze tainic ca o lumânărică pe care, de drag, nu-ţi vine să o mai stingi. Copilul acesta curios are o forţă uluitoare să depăşească obstacole, să se ridice, să încerce, să se autodepăşească. Iar teatrul îi oferă cadrul, uneltele cu care să sape acolo adânc în inimă şi să scoată la iveală diamante – unul al cunoaşterii, altul al emoţiei, altul… cine ştie? În teatru înveţi să rosteşti. În teatru înveţi să şi taci. Înveţi să iubeşti, înveţi că unii pot urî până în măduva oaselor, înveţi că există mult bine pe care îl putem face foarte uşor dar la fel de uşor se întinde şi răul, înveţi să speri, înveţi să ierţi şi, mai presus de toate, să ai răbdare. Că niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt. Că drumurile nu sunt fără intersecţii şi că poţi descoperi x rezolvări ale aceleiaşi probleme.
Ştiu sigur că acei copii care aleg să facă o oră de teatru la noi în şcoală ard din toţi rărunchii. Sunt ca nişte scântei care aşteaptă să fie încălzite. Sunt însetaţi de imaginaţie şi pregătiţi oricând, la linia de start. Ştiu sigur că, la un moment dat, vor învăţa nu doar să empatizeze cu un personaj, dar şi cu cei din proximitatea lor. Teatrul îi ajută să fie deschişi spre orice, să se simtă stăpânii oricărei poveşti inventate vreodată, să îşi regizeze propriile idei. Teatrul oferă, dar cere şi efort, timp, pasiune şi curaj. De aceea, îi admir în fiecare zi pe copiii care trec pragul sălii de repetiţie. Sunt actorul şi spectatorul lor. Mă confesez lor şi îi ascult rând pe rând. Avem un permanent schimb de datorii, oferte şi tranzacţii sufleteşti, dar nimeni nu se simte epuizat. Eu cred că merită. Şi ei la fel. Cineva îmi reproşa, odată, că lucrez căutând performanţă. Dar, ia gândiţi-vă, cât de mult preţuim o zi în care ceva ne-a făcut să fim fericiţi. Deci cum, bunilor, să ratez bucuria cu care un copil trăieşte o clipă de fericire? A, nu v-am spus… O lecţie de teatru, chiar şi la noi la şcoală, nu ţine mai mult de-o clipă.
