Ne plac poveștile, iubim poveștile, nu putem trăi fără povești. Povestea face parte din esența naturii umane. Povestea e verb, e acțiune, personaje, suspans, conflict, deznodământ. Cuget la chestia asta de când mă străduiesc în van să scriu un text despre starea de pandemie. Dar în loc de pandemie, îmi iese doar papadimie… N-am putut să scriu un text despre stările sufletești încercate, despre schimbarea care ne covârșește pe toți. Vorbele Papei Francisc m-au inspirat, dar nu pot fi o sursă de poveste.
Carantina e o stare, o încremenire în timp și spațiu, o veșnică amânare, este opusul poveștii. Carantina nu e narabilă, după cum uitatul în gol nu e narabil. Nici speranța nu e poveste, după cum nici amintirile nu-s. Așa încât am lăsat timpul și scurgerea lâncedă a zilelor într-o suspendare ce părea de netrecut.
Dar a venit o poveste, după toate legile știute. Începutul l-au făcut o mână de oameni, profesori, care s-au conectat dintr-un fel de impuls creator. Să transmită un mesaj de solidaritate elevilor lor, părinților acestora, colegilor lor, și, în definitiv, lumii. O mână de oameni de la Avenor, alți colegi și prieteni de pe la alte școli din România, care au adunat și alți protagoniști, tot educatori, tot români, ce predau în școli din toată lumea: Hong Kong, Cambodgia, Franța, Turcia, State…
Pasul următor a fost să găsim ceva-ul pe care să-l dăruim. Ce să facem? Să cântăm în cor Nabucco: Nu ne țin curelele. Să dansăm? Frizăm ridicolul. Hai atunci să folosim vorbele, ale noastre, ale altora mai cu har, și să ne rostim mesajul: oameni buni, nu puneți în paranteze acest timp încremenit, profitați de momentele de reflecție care ne sunt oferite, bucurați-vă că sunteți sănătoși, iubiți și iubitori. Dragii noștri elevi, ați învățat atâta în intervalul ăsta! V-ați educat răbdarea, ascultarea și dexteritatea tehnologică. Dragi părinți, ați învățat atâtea alături de copiii voștri, ați învățat, între altele, cât e de greu să fii profesor. Dragă Planetă, ai respirat în perioada asta. Ți s-a limpezit cerul și turme de căprioare au început să se ivească pe străzile pustii ale orașelor. Hai să nu punem răstimpul ăsta între paranteze, hai să învățăm. Cu toții. Cam ăsta era mesajul la care s-au gândit o mână de profesori români din toată lumea.
Povestea curge mai departe. L-am rugat pe soțul meu, Liviu, care e foarte dibace la meșteșugitul slovelor să ne dea o idee, iar el a creat un text. Un text scurt adresat elevilor noștri. În același timp, am descoperit o poezie virală care străbătea toate mediile și se potrivea la țanc cu ce voiam noi să transmitem. Ne-am fentat la început crezând că era vorba de o poetă vizionară din secolul al 19-lea, nici vorbă, e o doamnă, deloc întâmplător tot profesoară, care a scris aceste versuri albe în timpul carantinei. Ni s-a părut că merge prea bine cu textul lui Liviu, nu știu, poate ne-am înșelat, dar așa ni s-a părut. Am instalat un Comitet de urgență: Diana, Cristina noastră din Belgia, Raluca, Diana mică. Am avut o sumară întâlnire cu prietenele noastre de la celelalte școli din țară: Cluj, Sibiu, Brașov, Iași, Craiova.
Am hotărât să ne filmăm, care în ce condiții și-a putut înjgheba pe acasă și să recităm poezia cap-coadă, după care cineva mai expert decât noi să fărâmițeze poezia folosind fragmentele cele mai potrivite. Nu știu cum au procedat colegele mele, dar eu nu mai știam să pun o haină bună pe mine, darămite să-mi pun fond de ten și pudră pe față ca să nu arăt ca un spectru! Ne-am filmat noi, cu chiu, cu vai, cu mobilul sprijinit de cutii și cărți ca să stea naibii fix și am trimis capodoperele. Tudor, un tătic săritor și mișto s-a oferit să monteze lucrătura. L-a ajutat la editare și prietenul Andu.
Am ajuns la partea poveștii când apare conflictul, atât de necesar pentru trecerea la altă etapă. Primele filmări arătau niște recitatoare solemne și stângace, deh, nu ne-am născut în fața camerei. Cu răbdare pedagogică și suavă ironie, Tudor ne-a dăscălit să reluăm filmările din unghiuri mai convenabile. A trebuit să reînvățăm firescul de a fi firești… N-au fost fasoane, mofturi și capricii, doamnele directoare și profesoare au mai făcut un pas spre desăvârșire culturală.
Textul introductiv, cel al lui Liviu, recitat minunat tot pe prietenie de actorul Adrian Titieni suna splendid, dar nu-l puteam să-l lăsăm să curgă monoton pe ecran, că ne adormeam privitorul, oricât de plăcut era timbrul actorului. Tudor a avut ideea providențială să filmeze câteva cadre din școala noastră cu holuri și clase goale, dezolante, cu două trei rechizite rătăcite pe mese, ca și cum am fi fugit toți în ultima clipă din calea năvălitorilor. Astfel cu acele imagini care spun atât de mult despre o școală rămasă cu ziduri goale fără suflet, vocea actorului a sunat parcă și mai învăluitor. Copila colegei de la Sibiu și-a împrumutat vocea copilului din text.
David, soțul Cristinei, a venit cu idei providențiale. Sandra noastră a pus osul la traducerea în engleză. Diana, Raluca și Cristina au comunicat într-un păienjeniș de relații, sentimente, goană contra cronometru, speranțe.
Finalul poveștii e că ne-a ieșit. Dacă finalul e unul fericit sau nu, vă las pe voi să decideți.
Finalul adăugat, cum se întâmplă în atâtea povești, e că am ieșit din carantină. Ne-am dus la școală să ne facem treaba, o să mergem în vacanță la mare, o să ieșim în cea mai frumoasă natură posibilă. O să ne prețuim și mai tare libertatea. O să prețuim ce am învățat. Că n-am pus acest interval de învățare între paranteze.
