Ideea deschiderii unui club de carte pentru părinții de la Avenor a venit în urma unei bune experiențe cu un alt club cu aceeași îndeletnicire, înființat acum doi ani de o „fostă” mămică, pe nume Alina. Recunosc, am fost ușor sceptică inițial. Mă gândeam cu teamă la o comunicare prea formală și la oarece crispare: cu alte cuvinte, nici ca la școală, dar nici ca acasă, între prieteni. Mă gândeam că prezența mea ca, să-i zic, specialist în litere și literaturi, va induce atmosfera unei ore de română sau, în cel mai fericit caz, de cenaclu. Singurul reazăm îl reprezentau prezența Alinei, cu experiență de organizator dar și de furnizor de vinuri nobile, prezența unei alte foste mămici, Ramona, abilă în a pregăti cele mai rafinate bucate în spiritul cărților lecturate, și locul propriu-zis al întâlnirilor lunare, Bistro Taifas, o oază de bun-gust și rafinament, atât scenografic, cât și culinar.
Pentru prima întâlnire, mă pune inspirația să propun eu o carte de citit și comentat, Împăratul muștelor de W.Golding. Aflând de ilustra mea propunere, Liviu, soțul meu, prinse a mă ironiza fără cruțare:
– Bun titlu ai avansat. Probabil că vrei să pui pe fugă părinții de la prima întâlnire! Ce a fost în capul tău educațional să vii cu o carte atât de crudă, care, probabil va stârni valuri de indignare și reproșuri?
Personal, am fost mai optimistă. Cartea e plină de duritate, de cruzime, dar, pe de altă parte, e scrisă divin, se joacă cu mintea și cu judecata ta, deschide felurite chei de interpretare. Sosește ziua clubului și, într-adevăr, deși ca la prima întâlnire, olecuță mai stânjenite, membrele clubului și, pe atunci, chiar și un unic membru, își dau frâu libertății de opinie, de interpretare și, una peste alta, seara se dovedește un succes.
Surpriză! Votăm democratic pe grupul de Facebook următoarea carte pentru următoarea lună și este ales un roman apărut prin anii ‘90, scris de profesorul Ovidiu Verdeș. Titlul: Muzici și faze. O carte oarecum autobiografică despre anii ‘80 trăiți de un grup de liceeni cu toate cutumele epocii: amoruri, muzici de atunci, găști de băieți, vocabular, ce mai, ani de liceu! M-am bucurat de alegerea acestui titlu, dar se pare că bucuria a fost doar a mea. La următoarea întâlnire, un număr semnificativ mai mic de participante, dintre care, cu excepția mea, nimeni nu înghițise clenciul romanului și aerul vintage al epocii. Dar am reușit să salvăm, instinctiv, seara, vorbind despre anii noștri de liceu, despre muzicile care se vânturau pe la chefuri (sau ceaiuri, ca pe vremea mea), despre nebuniile pe care le făceam la 16-17 ani, despre școală, despre găștile și obiceiurile noastre.
Al treilea titlu al clubului nostru, și el propus și votat cinstit pe FB, a reușit să ne emoționeze pe toate: o carte simplă, cu profunzimi inteligente, despre copilărie și război, cu doi protagoniști sfâșietor de sensibili. Toată lumina pe care nu o putem vedea, carte devenită bestseller, mega premiată și lăudată. A fost o seară de discuții delicate, despre autenticitate și tehnici narative, despre (ca la școală!) semnificația titlului, despre duritatea maturizării forțate pe care o invocă urâta școală a războiului. Și cum ilustra noastră amfitrioană, Ramona, are grijă mereu să asezoneze universul tematic și spațial al fiecărei cărți cu cel culinar, ne-am răsfățat cu produse din generoasa bucătărie bretonă și vinuri pe alese. Ce pagini alese, dar ce sufleu, ce Quiche, ce dulciuri!
Către sfârșitul întâlnirii, când vreo două membre plecaseră deja, cu trebi și datorie, am trecut, ca fetele, la discuții mai neliterare, din temă în temă, din subiect în subiect și am constatat că, în răspăr cu tonul sensibilos al serii, am sfârșit într-o suită de râsete care ne-au dat literalmente crampe până a doua zi. Adio război, adio copilărie abuzată, membrele clubului au supraviețuit cu greu serii, dar nu din pricini de depresie!
Luna următoare am venit la clubul nostru cu un format ușor diferit: o carte nouă, Inocenții, și o autoare în carne și oase, scriitoarea Ioana Pârvulescu, invitata noastră. Cred că a fost una dintre cele mai emoționante întâlniri cu un autor din toată lunga mea viață. Nu numai pentru că Ioana îmi este o prietenă apropiată, nu numai pentru că paginile cărții zugrăvesc anii copilăriei petrecute între zidurile casei, străzile și dealurile Brașovului (orașul nostru natal), ci și pentru că între autoare și cititoare (de data asta în totalitate entuziaste după lectura cărții), s-a creat o comunicare plină de sinceritate, impregnată de amintiri și conexiuni reciproce. Ni s-au mai domolit nostalgiile biografiilor personale o dată cu savuroasele bucate brașovenești și ardelenești pregătite de Ramona și cu inegalabilul vin alb din custodia Alinei, dar tot a rămas o seară de neuitat, așa, ca invitata noastră: empatică, sensibilă, inteligentă.
Ultima carte, Proiectul Rosie a australianului Graeme Simsion, nu ne-a dat pe spate. Tentativa, cu aer comercial, de a intra în mintea unui personaj suferind de boala Asperger poate fi tentantă – în fond e atât de trendy – dar, așa se întâmplă la casele bune, cititoarele clubului nostru sunt mai inteligente decât așteptările unui autor cu vădite stângăcii. Bref, fără să-l desființăm (suntem fete de treabă!), am deconstruit, pas cu pas, romanul, dar am și profitat de sortimentele inspirate de carte și ne-am delectat cu salată de homar, scoici într-un sos divin și melanzani cu mozarella.
Următoarea întâlnire, cea de pe 13 aprilie se joacă deja, am impresia, cu casa închisă. Da, pentru că numărul maxim de participanți este 25 și cred că suntem la limită. Poate mă înșel. Care să fie oare rețeta acestui succes de public, în condițiile în care întâlniri precedente s-au jucat cu 8-10-12 participanți? Simplu ca bună ziua: rețeta este să inviți pe unul dintre cei mai carismatici autori ai momentului, să zicem, Marius Chivu, el să accepte, să te pui pe citit și contemplat fotografii din volumul Trei săptămâni în Anzi și să aștepți cu emoție o întâlnire care, fără îndoială, se va dovedi, tulburătoare.
Rememorând cu ocazia acestui articol toate întâlnirile pe care le-am avut din toamnă încoace sub semnul Să ne adunăm în jurul unei cărți, am realizat că, în scurt timp, am construit o comunitate frumoasă, simpatică, cu drag de lecturi bune și de opinii sincere. Cu plăcerea de a ne revedea, de a ne spune pe nume, de a savura chimia care s-a țesut între noi. Aceste rânduri sunt o pledoarie pentru Clubul de lectură destinat părinților din comunitatea Avenor. Așteptăm cu prietenie și interes și alți doritori cu care să împărtășim gânduri și păreri. Și bucuria lecturilor de calitate. Și un vin și niște delicatețuri întotdeauna divine!
