Odată cu începutul fiecărui an școlar, în media românească și pe rețelele de socializare, revin, ca un fel de obligație tematică, problema și problemele școlii. Nu că n-ar fi nimerit ca acest subiect, după umila-mi părerere, de importanță strategică, să fie pe lista dezbaterilor cotidiene și pe agenda politicienilor sau a liderilor de opinie, sau a noastră, a tuturor… În fine, e bine și așa, o dată în jurul zilei de 15 septembrie și apoi, mai pe la finele anului școlar cu prilejul marilor evaluări naționale, la clasele terminale, gimnaziu sau liceu. M-am obișnuit deja cu anchetele inchizitoriale desfășurate de televiziuni și preluate pe diferite rețele, despre: proasta stare a școlilor, lipsa avizelor de funcționare, toalete în curte în instituțiile școlare sătești, întârzierea manualelor sau lipsa fizică a acestora pe băncile școlarilor, planând ca o amenințare pentru tot anul. Câteva zile, întrega comunitate se inflamează, după care agenda se ocupă cu alte topicuri și lucrurile reintră în uitare și derizoriu.
Anul acesta este primul în care tema principalelor dezbateri de la televiziuni, bloguri și Facebook este cu totul diferită de subiectele publice cu care ne-am obișnuit de ceva ani. Este vorba despre homeschooling. Un termen care în zilele astea e pe buzele tuturor. Totul a pornit de la un caz intens mediatizat: un cuplu de artiști a decis să-și retragă copilul, aflat la sfârșitul claselor primare, de la școală și să-l încredințeze capacităților educaționale, didactice și curriculare ale familiei. Motivația lor pleacă de la ideea de nefericire și de neîmplinire globală pe care școala românească o induce elevilor săi: cunoștințe anacronice, competitivitate exacerbată, lipsa preocupării pentru binele și armonia din mintea și sufletul fiecărui copil. Declarația celor doi părinți (să-i zicem statement) a făcut turul emisiunilor de știri, a câtorva dezbateri de presă și, mai ales, a datului cu presupusul pe toate rețelele. Într-o lume pornită să se înfierbânte rapid ca media noastră clasică sau online, au prins să curgă sentințele și judecățile categorice. Un prilej în plus să ne judecăm cu sistemul „ticăloșit” sau, din contră, să înfierăm pe cei care vor să-i dea o ultimă lovitură scoțându-și copilul din el.
Am urmărit recent la o televiziune de știri un interviu cu actualul ministru al educației, prilej cu care realizatorii au încercat, cum le e felul, să-l prindă în corzi aruncându-i în mână cartoful fierbinte al subiectului homeschooling: o fi bine? O fi rău? Ministrul s-a descurcat, după părerea mea, admirabil, oferind o opinie în același timp diplomată și onestă. A mărturisit că nu este expert în zona homeschooling-ului, că da, poate fi o opțiune educațională a unor familii, dar că există, cel puțin în hățișul legislativ autohton, riscul ca elevul prins în sistemul homeschooling să nu mai poată pătrunde în alte tipuri de școlarizare acreditate și care au condiții de admitere sau mobilitate reglementate diferit. În lipsa mecanismelor de recunoaștere a acestui tip de studiu și a convertirii anilor de homeschooling în ani școlari, copilul poate rămâne azvârlit în afara sistemului. Cel puțin eu atât am înțeles din argumentația ministrului (de altfel, un reputat filozof analist).
La scurtă vreme după această emisiune, citesc în presă titluri pe marginea halucinantului: MINISTRUL EDUCAȚIEI SPRIJINĂ NECONDIȚIONAT HOMESCHOOLING-UL. Probabil că am urmărit emisiuni diferite… Domnul ministru a pomenit și de o formă ilustră de homeschooling și de un caz celebru. Filozoful Bertrand Russel, provenit dintr-o familie aristocrată și foarte avută, a fost școlit pe toată perioada formării sale, până la studiile superioare, acasă, cu profesori sau instructori de mare calibru. Valorile familiei și calitatea dascălilor, aleși pe sprânceană, au contribuit la o educație aleasă a tânărului: studii clasice, literatură și filozofie, științe și arte. Homeschooling-ul se practica în rândul familiilor puternice financiar, dar, cu unele puține excepții, nu era prestat de membrii familiei, tata, mama sau mătușa, ci de către preceptori specializați, bine plătiți și practic acceptați ca un alt membru al familiei. Am citit deunăzi o postare sarcastică pe Facebook a unui prieten care se referea la educația primită de Alexandru Macedon, de la cine altfel decât de la Aristotel? Și îmi vine să completez: cine a avut baftă și a trăit în Atena antică a făcut homeschooling cu Socrate. Sau Platon.
Protohomeschooling a însemnat, în Evul mediu, prilejul unei întâlniri de dragoste de dimensiuni exemplare între tânăra Heloise și preceptorul ei, abatele Abelard, sfârșită tragic la intervenția familiei fetei. Sau în epoca burgheză, unde fetele erau educate acasă, tot prin intermediul preceptorilor, cu un „curriculum la dispoziția familiei”, din care nu lipseau orele de dans, muzică, broderie și bune maniere, toate în vederea asigurării unui măritiș convenabil între o tânără cultivată la standardele sociale de atunci și o partidă de succes.
Homeschooling se practică în prezent în diverse țări și sisteme, unele novatoare (Statele Unite, Canada), altele din contra, extrem de conservatoare, patriarhale (Emirate, Orientul îndepărtat).
Nu sunt deloc un as în domeniu, nu cunosc cum se întâmplă echivalările studiilor petrecute acasă cu diferitele niveluri acceptate în sistemul instituțiilor acreditate, publice sau private. Probabil că legile acelor țări prevăd și astfel de mecanisme. Totuși, homeschooling este o temă recurentă în societatea noastră. A fost în atenția publică acum câțiva ani, printr-o tentativă de reglementare legală, a devenit de notorietate în aceste zile, cu prilejul (sau pretextul) declanșat de cazul familiei de artiști. N-am primit nicio informație, din nicio zonă, despre standardele curriculare, despre echivalări, despre nivelul de specializare al celor care s-ar presupune că ar educa copiii intrați în acest sistem. A fost un prilej (sau pretext) să dăm din nou frâu liber nemulțumirilor despre școala românească, despre corvoada programelor, despre competitivitate, despre calitatea dascălilor, despre nefericirea sau plictiseala din școli. Sau să vorbim despre olimpici, performanță, autoritate, severitate și prestigiu.
În cele din urmă, această discuție care se va evapora ca ultimele zile de vară, m-a făcut însă să reflectez o dată în plus la îmbinarea celor doi termeni: home/school. Mă uit în jurul meu, acum, la școala unde lucrez. Trec pe culoare și, prin porțiunile de sticlă ale ușilor observ expresiile de pe fețele copiilor din timpul orelor: interes, curiozitate, concentrare, bucurie. Îi văd în pauze cum se joacă sau discută, cum salută pe toată lumea, cum sar cei mici să te îmbrățișeze. Cum studiază, cum mănâncă. Cum se poartă profesorii lor cu ei și ei cu profesorii lor. Cred că am identificat homeschooling-ul. Se practică la școala mea.
