Cu câteva zile înainte de începutul școlii la Avenor College, am surprins un filmuleț, evident viral, pe Facebook, în care era înfățișată prima zi de școală pe undeva prin State. Filmulețul era însoțit de zeci de comentarii, unele ale unor persoane cunoscute, de pildă părinți de la Avenor. Ce era sau părea insolit în această filmare era felul în care profesorii din școala respectivă s-au gândit să-i întâmpine pe elevii care pășeau în perimetrul instituției de învățământ. Și anume, fiecare copil era primit cu un americănesc Give me five din partea profesorului, în sunetele unei muzici antrenante și într-un ritm vioi și ștrengăresc. Într-adevăr, filmarea era foarte simpatică, comunicând empatie, apropiere și emoții bune. Hai să facem din prima zi de școală, dintr-un prilej scorțos care ritualizează la nesfârșit discursuri oficiale și buchete de flori, o ocazie de reală împrietenire sau reîmprietenire! Țin minte că o parte din părinții noștri, oameni foarte drăguți, de altfel, și-au manifestat interesul pentru o astfel de primire a copiilor în prima zi de școală, sugerând, mai în glumă, mai serios, să facem și noi, la Avenor, la fel. Am procesat sugestia, și, ca s-o spun pe șleau, am făcut tot cum ne-a tăiat capul. Nu că ar fi fost o festivitate ne sau dezorganizată, nici vorbă! Elementele formale au fost la locul lor: măsuțele inscripționate cu numele fiecărei clase, stația de sunet, vestimentația mai deosebită, ba chiar și desfășurătorul pe minute și secunde. Tradiționalele baloane colorate care urmau să fie lansate în aer erau la locul lor, îndărătnic prinse laolaltă. Fotografii gata să consemneze fiecare moment al celor două scurte ceremonii: cea a bobocilor de la pregă, întâi și a doua și cealaltă, mai di granda, a celor mai mari, inclusiv liceul.
Cum spuneam, nu ne-a mai stat în gând să regizăm pentru copiii noștri, indiferent de vârstă, vreun moment „afectuos” ca cel din filmarea sus-menționată. În schimb, aflându-mă în permanență în mijlocul copiilor, profesorilor, părinților, bunicilor, în prima zi de școală, am constatat, cu aceeași emoție și bucurie din toți anii, că nici nu era nevoie. Am „filmat” tracul copiilor intrați la pregătitoare desprinși din mâinile părinților și chemați la rampă laolaltă cu viitorii colegi și noua învățătoare, la fel de îmbujorată ca ei. Gesturile confuze ale elevilor noi, indiferent de clasă, încercând să prindă din aer un element familiar, un zâmbet de încurajare de care să se agațe și să se simtă, cât mai repede, acasă. Exuberanța revederii după lunga vacanță. Cu colegii, cu profesorii. Curiozitatea cu care elevii noștri inspectau chipurile profilor noi, în dorința de a descifra lucruri interesante, misterioase, camuflate sub chipuri sau măști, încă necunoscute. Ocheadele aruncate de mândrele noastre (aș spune indiferent de nivel!), către vlăjganii de la liceu. Și reciproca, evident!
Două momente, între alte zeci, vreau să împărtășesc. Primul se leagă de felul în care am gândit intrarea în școală a piticilor de la pregătitoare. Clasele așa-zis mai mari, întâi și a doua, urmau să se alinieze la ieșirea de pe terenul de sport și să le asigure un culoar festiv celor mici. Nu s-a întâmplat chiar cum ne-am dorit, în sensul că acompaniatorii au înțeles să facă un tunel (un tunelaș) din mâini împreunate, de genul „Podul de piatră”, prin care pregătitoarea s-a strecurat mai greu, de la pasul piticului la un fel de de-a bușilea. Dar, până la urmă, a fost simpatic foc! Odată cei mici intrați, un grup de profesoare au simțit nevoia să-i conducă la fel și pe următorii și, fără nicio înțelegere prealabilă, le-au asigurat și lor „tunelul” de mâini. A fost genul de spontaneitate generată de entuziasm și generozitate. Mai ceva ca Give me five-ul din film, trebuie să mă credeți!
Al doilea moment are o coloratură personală, dar simt nevoia să-l povestesc: la festivitatea a doua, a celor mai mari, alături de mine, a adresat copiilor și părinților câteva cuvinte în engleză, dar și în română, directorul Liceului, Andrew Kearns. Câteva cuvinte care s-au potrivit de minune, nu numai pentru liceenii noștri, ci pentru toți copiii de la Avenor. La finalul ceremoniei, când după îmbrățișări, fotografii, rechizite, flori, zâmbete, copiii începeau să se retragă, însoțiți fiind de părinți, mă întâlnesc în preajma porții cu Vlad de la a V-a, care îmi zice: „Am înghețat de frică la festivitate. Am crezut că v-au înlocuit cu domnul ăla englez și nu mai sunteți directoarea noastră. Abia când am înțeles cine este, m-am liniștit.” Micile bucurii ale vieții de profesor sunt construite și pe astfel de momente. Și care n-au prea multă legătură cu ego-ul sau lipsa de modestie. E doar confirmarea, de care avem nevoie în permanență, că suntem la locul nostru, în locul pe care ni l-am dorit.
Așa încât, am mai deschis un an școlar fără Give me five, dar cu Give me ten: emoție, bucurie, entuziasm, prietenie, căldură, curiozitate, îmbrățișări, baloane, toate de nota zece. Că tot intrăm în al zecelea an de existență! Give us 10!
